Eterna „criza” a cronicii literare

Desi a asigurat prestigii nu putine, cronica literara a fost mereu considerata la noi unul din genurile minore ale criticii. Mult mai respectate sint sintezele, marile proiecte pe care, de fapt, nu prea le avem, caci criticii nostri nu prea au avut anvergura teoretica. Se socoteste indeobste ca un foiletonist nu face altceva decit sa-si dea cu parerea, la modul impresionist, despre cutare carte de data recenta. Ca el isi inventariaza, prin urmare, niste reactii aleatorii, care tin de dispozitie, gust sau chiar umori, pe care lectura unor volume i le provoaca. Am intilnit chiar indivizi care sustin, senin, ca oricine ar putea sa faca cronica literara; ca doar de citit stim cu totii sa citim si ce e mai facil decit sa-ti etalezi dupa aceea senzatiile, parerile, intr-o forma cit de cit coerenta?
Ca tot omul, am inceput si eu sa scriu cronica literara cu ani in urma, mai intens insa in ultimii trei ani. Mi-am dat seama, pe pielea proprie, ca nu e deloc un exercitiu facil, ci unul care pretinde fidelitate sporita. Tot ceea ce un cercetator acribios reuseste sa sedimenteze in ani de experimente de laborator, cronicarul face la lumina zilei. Un foiletonist nu are atelier, ci joaca, direct, cu cartile pe masa. Textele sale nu apuca sa se raceasca, ci devin iute publice. E si multa improvizatie aici, dar nu aceasta domina. Rezultatul se vede abia dupa ceva timp, caci un bun cronicar este creatorul unui sistem, al unei ierarhii proprii. De aceea cei care fac doar ocazional critica de intimpinare nu imi stirnesc incredere: cronicarul pur singe e obligat sa fie mereu in forma, sa aiba reactii neintirziate, sa dea verdicte, sa parieze, sa riste, sa combata, sa polemizeze, sa arunce ocheade la ce scriu ceilalti colegi de breasla.
Nu e cam mult? Inca nu, daca mai adaug ca, paralel cu aceasta activitate nu lipsita de stahanovism, majoritatea exegetilor isi incearca putirinta si pe terenul criticii academice, universitare. Se vede limpede: cel care are antrenamentul scrisului regulat, saptaminal, la gazeta, cel care nu mai are frustrari in fata paginii sau a documentului Word gol reuseste sa ocoleasca obisnuitele inertii ale studiilor doctorale. Evident, cronica, doar ea, nu face un mare critic. Dar, in absenta ei, un critic nu se poate maturiza, nu isi poate gasi tonul.
S-a spus, in repetate rinduri, ca, dupa 1989, cronica literara si-a pierdut din prestigiu, din audienta. Eu unul nu cred nicidecum intr-o mult prea adesea invocata criza a criticii de intimpinare. Dimpotriva, literatura actuala nu se resimte in urma dezertarii unor Manolescu, Simion, Dimisianu in zone mai contemplative ale vietii literare. Iarasi nu cred ca prestigiul pe care un critic il avea inainte de 1989 se verifica automat in numarul de cititori priceputi pe care ii avea. Citi il citeau pe Manolescu inainte, in pofida renumelui sau, in adevarata cunostinta de cauza? Cam tot atitia, cred, citi il citesc azi pe Daniel Cristea-Enache. Critica a fost intotdeauna si va ramine un discurs specializat, oricit de mult ar cocheta ea cu gazetaria. In plus, daca inainte rolul cronicii era sa stabileasca adevarata scara de valori, diferita de cea oficiala, astazi ea trebuie sa discearna intre atitea aparitii, caci de multe ori nonvaloarea este promovata mai zgomotos si mai eficient decit valoarea. Un cronicar adevarat este obligat, in astfel de cazuri, sa intervina, dincolo de interesele de grupari, redactii, edituri sau de alt fel. Si, daca se poate, el mai trebuie sa incerce sa recistige atentia potentialului cititor.
Altceva mi se pare ca s-a schimbat in ultimii ani: faptul ca unii critici, nu intru totul lipsiti de vocatie la inceput, au facut, de dragul audientei, compromisul de a renunta la exigentele minime ale genului. Observa, fara mari nelinisti, Dan C. Mihailescu, la o emisiune televizata: "Acum criticul trebuie sa se puna in slujba autorilor, a editurilor, sa devina un prestator de servicii". Asa sa fie oare? Sa fi devenit cronicarul un biet supus, un vasal al unor edituri? Daca in anumite cazuri asa stau lucrurile, am sa va linistesc spunindu-va ca nu acelea sint cele mai importante. Ca daca unii au plecat catre jurnalismul de divertisment, mare pierdere nu e; au ramas destui altii, care isi fac bine treaba. Eu cred ca, dimpotriva, in afara unor critici previzibili, de casa, se remarca azi citeva voci tinere care capata destula credibilitate. Iar faptul ca deja se discuta despre ei, ca verdictele lor cintaresc tot la fel de mult ca acelea ale consacratilor, ne indeamna sa avem toata increderea in viitorul cronicii literare.
E simplu, fara ea nu se poate; niciodata nu s-a putut. De aceea, crizele pe care unii le vad, fatalist, la tot pasul sint simple gaselnite, "fandacsii" de tranzitie. Ori pur si simplu tin de inventarea unor subiecte numai bune sa umple paginile unor reviste ai caror redactori sint in pana de idei. Vreti o dovada? Iata: Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Luminita Marcu, Andrei Terian, Doris Mironescu, Antonio Patras, Marius Mihet, Dragos Varga-Santai, Mihai Iovanel, Nicoleta Salcudeanu, Bogdan Alexandru Stanescu, Bianca Burta-Cernat, Simona Sora, Cosmin Ciotlos, Marius Chivu, Cristina Cheveresan, Costi Rogozanu, Ioana Cistelecan, Alina Spinu, Xenia Karo, Alex. Goldis, Teodora Dumitru, Serban Axinte, Nicoleta Clivet si atitia altii…. Buni, rai, sint tineri care scriu frecvent despre carti. Unii deja au autoritate, altii sint inca in etapa tatonarilor.
Citi din acestia vor deveni cronicarii literari ai acestei vremi? Om vedea, deocamdata remarc imbucuratoarea efervescenta. Semn de criza, parol!