Fenomenul Pepsi

In concertul live Tubular Bells III, lansind single-ul pop "Man in the Rain" (1998), a preferat Mike Oldfield sa apara alaturi de senzuala Pepsi Demacque in locul interpretei cu care a inregistrat vocal albumul, Cara Dillon? Asa s-a parea, data fiind inadvertenta video-vocal. Exista inregistrari din concert in care apare Pepsi, mimind, pe cind vocea apartine Carei Dillon. Pepsi a cintat si ea, dar mult mai prost.

Din ce in ce mai mult, fenomenul Pepsi nu mai descrie vreun caz particular, ci s-a generalizat, ni se atrage atentia in spectacolul Visul unei nopti de gala din Maideyi (29 ianuarie). Fenomenul care da tema spectacolului s-a extins in show-business, in special in televiziune. Spectacolul este un one-man-show independent, sustinut de Alin Florea, actor la Teatrul "Maria Filotti" din Braila, dupa scenariul pianistului Cornel Cristei, care-l acompaniaza, in regia lui Radu Nichifor. Aceasta reprezentatie mi-a captat interesul prin tema si prin"bestiarul artistic" facut la inceput, aspect secundar, dar de actualitate. Nu mai de actualitate, insa, decit problematica omului din umbra. "Derrière chaque grand homme il y a une femme", ar zice francezul, divagind de la subiect.

Taxonomia personajelor implicate in realizarea unui show de divertisment gen «Vocea Romaniei», de la boss, producator, regizor de platou, cameramani si pina la animatori si "aplaudaci" (cum sint numiti cei ce aplauda intr-o emisiune TV cu public), dobindeste in actualul scenariu tente animaliere (ex. "maimutoi"). Animale de prada si animale de pinda isi dau concursul pentru a delecta alti vulturi, instalati confortabil in fata televizorului, avizi de iluzie si senzational. In acelasi timp, victime ale fenomenului Pepsi. Ruptura dintre voce si imagine, semanata aproape proverbial de culegatorul de efecte, e pusa la cale metodic, nu oricum, instituindu-se mituri, printr-o alegere, organizare si supraveghere riguroasa a "aplaudacilor".

Alin Florea isi prinde spectatorul in capcana firescului, fara sa-si exteriorizeze prea mult rolul si fara sa faca abuz de artificii actoricesti. Spectatorul ramine captiv pe parcursul povestii cu final imprevizibil. Pentru ca nimeni nu are timp sa se gindeasca la final. Am observat ca majoritatea spectatorilor isi incordasera in asa masura atentia, incit uitau adesea sa rida la poantele din spectacol ori la cele adaptate reprezentatiei pentru bar.

Dintre toate, cel mai bun moment din spectacol l-as numi "visul Pamelei". Vocea aplaudacului-protagonist este folosita cu consimtamintul sau, dat din nevoi pragmatice, dar impotriva orgoliilor sale ce devin ulterior frustrari, intr-un show de televiziune ce promoveaza talente muzicale. La un moment dat, acesta viseaza cum la gala finala a laureatilor da in vileag faptul ca vocea din culise, ce anima imaginea impostorului, era a lui. E huiduit asemeni prizonierului dezlegat intors in pestera, atunci cind dezvaluie publicului adevaratul raport imagine-voce. Acesta e punctul culminant: dubla respingere a demistificarii (de catre public si apoi de omul din umbra). In acest moment, Alin Florea interiorizeaza rolul, intrind parca intr-un halo scenic, si (a)trage publicul inspre el. Desi vorbeste aproape in soapta, este perfect audibil.

In fine, multasteptata demistificare nu-i decit un vis. Un cosmar: la trezirea din vis, "aplaudacul" a rasuflat usurat. De ce refuza demistificarea omul din umbra? Dupa ce deja a invatat sa se complaca? Comoditate? Pragmatism? Teama? Daca telespectatorul e o victima a manipularii generate de fenomenul Pepsi, ce motive mai mult sau, mai degraba, mai putin constiente are cel care sustine – initial fara sa vrea, apoi asumat – baricadele mitului sa ramina la acest nivel?

Poate ca raspunsul ni-l da Nietzsche atunci cind spune in "Vointa de putere" ca "adevarul este acea forma de eroare fara de care o anumita specie de vietuitoare nu ar putea trai". Cel ce nu poate trai fara iluzii nu-i altcineva decit omul. Numai ca iluziile de care are nevoie omul contemporan pentru a supravietui (melodrame, telenovele, "souri" TV de tot felul) au cam pierdut din consistenta, comparativ cu cele ale modernitatii (lucru in sine, sens in sine, constiinta, adevar).

Dar daca valoare egal interpretare, ce justificare are a vorbi de o ierarhizare de consistenta sau valorica a interpretarilor prin care o lume prinde contur?