Gargara piosilor

Mihai Eminescu a murit intr-o zi de joi, 15 iunie 1889. A fost inmormintat peste doua zile, simbata, 17 iunie, cu un fast decent, dupa sfaturile lui Maiorescu. Au participat la ceremonie, alaturi de citeva zeci de studenti, patru viitori sau fosti prim-ministri: Lascar Catargiu, Mihail Kogalniceanu, Teodor Rosetti, T. Maiorescu.

Marturia cea mai credibila apartine, desigur, celui din urma: „Ieri, simbata, in 17/29 iunie 1889, pe la 5 ½ d. prinz, serviciu funebru in biserica Sf. Gheorghe Nou pentru Eminescu. Eminescu in cosciug deschis, desfigurat, de nu se mai cunostea, numai sprincenele negre il amintesc. Era de fata in biserica Lascar Catargiu, M. Kogalniceanu, T. Rosetti, M. Mandrea, Anicuta, eu, Stemill directorul Ministerului Cultelor si o lume de scolari si studenti. Pe cosciug erau 6 coroane enorme: de la Academia Romana, de la Presa Romana, de la Constitutionalul, de la Nationalul (conservator), de la societatea studentilor Unirea si de la Amici (si eu aici).

Apoi, pe jos, pe bulevard, Calea Victoriei, la cimitirul Bellu. L. Catargi a urmat pe jos pina la Calea Victoriei, noi (eu, Teodor Rosetti, Mandrea, Anicuta, Stemill, Laurianu etc.) pina la Bellu. Linistit si frumos. Nimeni din familia lui. Au vorbit la biserica nebunul si ticalosul indiscret de Gr. Ventura (nepoftit), apoi la Universitate, Laurian si studentul Calmuschi (bine), iar la cimitir dr. Neagoe.

Am terminat tot ieri, intre 4 si 5 ½, cu examenele la Universitate si cu teza lui Radulescu-Motru". Propozitiile criticului sint laconice, sobre, masurate. Impresia e de discretie, in pofida notei iritate despre vorbitorul (bombastic, de altfel) Gr. Ventura si a consemnarii resemnate din final: „Nimeni din familia lui".

E sigur ca pe timpul deplasarii spre Bellu a plouat usor. La fel de sigur era si ca pe fruntea lui Eminescu se gasea un mare bandaj negru, care a intrigat pe multi. Cu o zi inainte, la initiativa inoportuna a aceluiasi Maiorescu, avusese loc autopsia, iar medicii cintarisera creierul lui Eminescu. Autopsia nu a dovedit nimic.

Orice insemnare de acest tip, desi succinta, sufera de o anume cruzime. Criticul evita, ca intotdeauna, efuziunile si exagerarile. Cerul nu s-a crapat, perdeaua din templu nu s-a rupt in doua, vijelia nu s-a pornit. In afara unui grup de admiratori – totusi, restrins -, nimeni nu a bagat de seama ca murise Eminescu.

Aceasta sobrietate pilduitoare nu a mai fost respectata, apoi, de nimeni. Dupa anul 1889, a inflorit in presa romaneasca o literatura de „amintiri" pioase, de genul celor care au acoperit si mormintul recent al poetului Mihai Ursachi. In timp, toti si-au amintit ca au „baut" si „petrecut" cu Eminescu (care nu a fost un chefliu!), i-au inventat replici si fapte (ba chiar poezii deocheate), i-au contrafacut scrisorile, precum Riria, viitoarea nevasta a istoricului A.D. Xenopol (mai exista, in Iasi, casa ei), care a si publicat, in anii 20 ai secolului trecut, vreo zece epistole apocrife. Desi e un fapt bine cunoscut ca Eminescu scria, in perioadele de remisiune a bolii declansate in 28 iunie 1883, cu greutate si numai impins de prieteni ori de catre sora lui, Harietta (Henrietta).

Tot acum, inventivitatea memorialistilor a mers pina la a i se atribui poetului poze care, fireste, nu-l infatiseaza, reprezentind niste falsuri evidente. Nu mai departe decit acum doi-trei ani, in „Romania literara", cineva propunea cercetatorilor fotografia unui ins asezat pe o banca si invelit intr-un palton gros, sub niste copaci desfrunziti. Titlul anunta ca este vorba de „Mihai Eminescu la manastirea Neamtului", unde bolnavul a stat efectiv intre noiembrie 1886 si aprilie 1887. As sublinia hotarit ca nu exista nici un fel de informatii certe despre acest rastimp de sase luni (definitiv obscur). Cu toate acestea, ingeniozitatea si fantezia eminescologilor nu numai ca au populat minutios intervalul cu intimplari extrem de „semnificative" din viata de zi cu zi a poetului (meniul lui Eminescu la ospiciul din incinta manastirii Neamtu, amicitii, lecturi etc.), dar aU inventat si o fotografie (printr-un simplu colaj!).

Admiratorul lui Mihai Eminescu nu suporta nici golul de „izvoare", nici tacerea (impusa de o minima discretie), nici bunul simt maiorescian. El simte cu orice pret nevoia sa se pronunte in chestiune, sa-si elibereze preaplinul afectiv. Va oferi un portret cvasi-imaginar, precum cel creat, la propriu, de G. Calinescu (portretul a devenit intre timp o vatamatoare mitologie), ori va compune, din nimic, teoria asasinarii lui Eminescu, care face ravagii astazi…

P. S. Pentru memorialistii de ultima ora ai lui Eminescu, simt nevoia unor mici rectificari: a) Eminescu nu a fost insotit la mare de Veronica Micle (a calatorit singur); si b) Eminescu obisnuia sa scuipe oriunde si nu doar in fata Universitatii iesene (cf. scrisoarea Liviei Maiorescu catre Emilia Humpel, din 21 octombrie 1883: aflat in cupeu, bolnavul „scuipa de doua ori in geam". Scena se petrece insa la Bucuresti)…