Gradele vinovatiei

Am aflat, de pe blogul Marianei Codrut si, apoi, din "Evenimentul zilei" si din "Ziarul de Iasi", ca, de curand, CNSAS a dat, in cazul lui Adrian Marino, verdictul de colaborare cu Securitatea. Fiind de acord cu atitudinea scriitoarei, dar si revoltat de unele comentarii, ale unor cititori care, asezati comod in scaunul ergonomic, sorbindu-si cafeaua, cu sau fara lapte, arunca verdicte asupra unor cazuri tragice in esenta lor, am spus ca nu strica sa ma bag si eu in seama. Intimplarea face ca, azi-miine, ma pregatesc sa inchei lectura voluminosului volum de memorii, Viata unui om singur si sa scriu despre el. Schimba oare aceasta stire perspectiva asupra vietii si carierei unui important teoretician literar si ideolog, cum ii placea sa se recomande? Raspunsul nu e chiar atit de simplu.

Cu nu mult timp in urma, eram, recunosc, mult mai neintelegator fata de astfel de "dezvaluiri". Mi se parea ca, indiferent de circumstante, de conditiile care l-au facut pe un om de o calitate intelectuala indubitabila sa-si vinda sufletul, acceptind sa faca jocurile unui regim totalitar, mi se parea, spun, ca un astfel de compromis este de neiertat. Sau este de iertat cu o conditie: aceea a marturisirii publice, a asumarii propriului pacat. Dar la noi singurul care a facut-o a fost Al. Paleologu. Nici macar preotii nu s-au spasit, incercind, care mai de care, sa gaseasca tot felul de motive, de parca de asta era nevoie. Sint convins ca, in sinea lui, si cel mai marunt si mai ticalos turnator crede ca altfel nu s-a putut si, chiar daca regreta ca nu a avut taria de caracter sa refuze marele compromis, se mingiie cu gindul ca raul pe care l-a facut nu a fost, la urma urmelor, atit de mare si ca acest pret trebuia platit pentru ca el sa-si poata duce mai departe, in conditii cit de cit normale, cariera. E o mentalitate pe care nu mai sint atit de sigur ca o pot acuza fara nuante. Asta e, generatia mea a avut norocul de a nu fi nevoita sa comita astfel de ticalosii, de a-si vedea de ale sale fara a mai avea grija securitatii, care, normal, facea presiuni tocmai acolo unde simtea ca e un teren prielnic. Ceea ce vreau, de fapt, sa spun, este ca si in acest domeniu exista grade, trepte ale vinovatiei.

Unii si-au turnat colegii, amicii, rudele chiar pentru avantaje marunte, meschine, din parvenitism, pentru a-si facilita urcusul intr-o ierarhie ori pentru a-si croi o cariera intr-un domeniu pentru care nu aveau cine stie ce apetit. Astfel de situatii cred ca sint de acuzat fara mare ingaduinta. Mai este o problema, deloc marginala, de care trebuie sa tinem cont cind discutam pe marginea acestui subiect: pe de o parte, faptul ca multi dintre acesti scriitori, de la Ion Caraion (probabil cel mai zelos turnator dintre toti), la Al. Paleologu, Stefan Aug. Doinas, Al. Ivasiuc si, iata, Adrian Marino au facut puscarie politica. Dupa ani de temnita grea, dupa altii ba de domiciliu obligatoriu, ba de marginalizare sociala, e greu sa ii mai pretinzi unui om sa ramina pur. Mai mult decit atit, aproape ca e monstruos sa-i ceri unui scriitor, deci unui om care crede ca viata sa are un sens, ca vocatia sa se cere slujita, in fine, ca talentul nu trebuie ingropat (dar cu ce pret?) sa sacrifice totul. E mostruos, dar nu mai putin legitim. Teoretic insa, doar teoretic. Sigur, exista exemplele luminoase, gen Ion D. Sirbu, N. Steinhardt, Paul Goma, mai ales. Oameni care, daca nu au facut opozitie fatisa regimului (cazul primilor doi), si-au acceptat demn marginalizarea, extrem de dureroasa (se vede asta din corespondenta lui I.D. Sirbu) doar pentru a ramine curati in fata propriei constiinte. Paul Goma a avut nebunia de a-si asuma toate riscurile doar pentru a nu isi inconvoia spinarea. Nu poti avea, fata de astfel de scriitori, decit o admiratie neconditionata. Nu poti sa nu te intrebi ce ai fi facut tu insuti daca ai fi fost pus in situatia cu pricina.

Mai ales ca, vedem azi, destui tineri sint dispusi sa accepte cu mare usurinta compromisuri mai marunte (dar, atentie, marunte pentru ca cele cu adevarat mari nu mai sint obligatorii) pentru a-si duce cariera mai departe. Nu pentru ca altfel nu s-ar putea, ci pentru ca asa e mai usor. Si atunci, cum sa-i mai judeci pe cei care, la virsta marilor proiecte, au fost scosi, pentru mai bine de un deceniu, din viata culturala? Cum sa-l judeci pe unul care a facut, ca Marino, 8 ani grei de temnita si a stat, apoi, in domiciliu fortat, alti 6 ani? Ai dreptul sa ii pretinzi sa fie erou? Din punctul de vedere al unuia care a fost victima unui regim absurd, o astfel de pretentie ar fi revoltatoare. Marino chiar se intreaba fata de cine ar trebui el sa se justifice: "La tot felul de gura-casca, mediocri si invidiosi, vagi literati, care n-au facut o zi de puscarie? Cum ar putea sa inteleaga ceva din aceasta tragedie? Si personala si nationala? Preocuparea lor esentiala a fost si este doar scandalul si insulta. Sa te santajeze, sa te compromita si sa te umileasca. Toate «demascarile» de pina acum, din presa, n-au avut alt scop". Nu poti sa nu-i dai dreptate unuia care chiar a trecut prin iadul puscariilor comuniste si care s-a incapatinat, apoi, sa faca micile/ marile compromisuri fara de care nu isi putea duce la capat vocatia perceputa ca destin. In plus, mare sa scuza este opera. Care exista, impresioneaza, are legitimitate.

Daca, iata, incep sa acord circumstante atenuante lasitatii omenesti sau egoismului sau pur si simplu slabiciunilor unor scriitori care altfel s-ar fi sinucis cultural, nu pot sa uit ca un securist sinistru, precum generalul Plesita, a trait bine mersi pina mai deunazi, cu pensie mare si avind nesimtirea de a iesi periodic in public si de a da cu tifla unor oameni pe care tot el ii schingiuise, precum Paul Goma. Unde este, in acest caz, dreptatea? Calaii huzuresc, ajung parlamentari (numele lui Ilie Merce va spune ceva?) sau oameni de afaceri prosperi, mediocrii patati ocupa functii-cheie, in timp ce victimele reale sint puse in situatia de a face fata judecatii publice. Pentru ca nu au avut, vezi Doamne, taria de a deveni eroi, martiri. Adrian Marino, simtindu-se, e drept, cu musca pe caciula, punea si el astfel de intrebari retorice: "Cine este totusi mai vinovat: victima sau calaul? Sistemul sau instrumentele sale? Securistul care te-a batut, constrins, santajat etc. sa dai note informative sau autorii acestor note?" De meditat…