Greva de mucava

Desi romanii sint un popor pus mai mereu pe harta, grevele din ultimul cincinal, cite vor fi fost, indica amurgul lumii proletare, cita va mai fi ramas. In urma cu vreo 10 – 15 ani, numai daca rosteai cuvintul «greva» apareau in piata zeci si zeci de protestatari. Astazi, cu greu se mai aduna citeva sute de voluntari gata sa infrunte intemperiile puterii cu pancarte si scandari. Protestele de odinioara isi trageau sevele din realitati care astazi intra in declin. Clasa muncitoare, un edificiu subred faurit de comunisti cu forcepsul industrializarii centralizate, tinde sa devina astazi o notiune lipsita de acoperire in planul realitatii. Minerii au fost aproape desfiintati, oamenii din fabrici si uzine s-au vazut nevoiti sa-si caute norocul si salariul in alte zari dupa ce locurile lor de munca au fost vindute cu bucata, fermieri, in sensul adevarat al cuvintului, nu prea exista in patria noastra, iar intelectualii, deh, ca intelectualii, nu mai vor sa-si murdareasca miinile pentru o mica marire de leafa. Datele oferite de Institutul National de Statistica arata ca scaderea dramatica a numarului de persoane active (un milion de oameni in mai putin de doua decenii) si mutatiile de pe piata fortei de munca explica, fie si partial, cauzele modificarii de atitudine fata de greva.

In urma cu mai bine de un deceniu, amenintarea cu greva era o problema care nu prea stirnea risul politicienilor. Miile de oameni care puneau, cu vocea si cu lozinca, presiune pe guvernanti reuseau adesea sa obtina ceea ce astazi nu mai poate fi obtinut. Pe la mijlocul anilor ’90, adica dupa ce foamea navalise in tara iar grevele se tineau lant, a aparut si o stare de fapt bizara, anume transformarea liderilor de sindicat in politicieni. Oameni care altadata planuiau lupta sindicala impotriva politicienilor fara inima au ajuns astazi milionari, se dau senatori si deputati (de toate culorile), filozofeaza la televizor asupra oportunitatii protectiei sociale sau strimba din nas a nemultumire cind vine vorba sa se ingrijeasca de bunastarea colectivitatilor de fiinte muncitoare. Unii dintre acesti Jimmy Hoffa de Romania, oameni din popor ca si noi, cugeta kantian la cota minima a punctului de salarizare, fabrica doctrine si legi nestiute pe care masele, in marea lor inertie si bunavointa, accepta sa le inghita.

Singurii care ar mai putea face astazi o greva pe cinste sint oamenii care lucreaza in sanatate si in invatamint, insa impactul pe care acesti ultimi mohicani ai sistemului bugetar il au asupra psihicului guvernantilor nu ii recomanda drept candidati ideali la proteste sindicale. In chip ironic, ei sint printre cei mai indreptatiti sa organizeze greve in conditiile in care un profesor sau un medic debutant cistiga, probabil, mai putin decit soferii de la ministere iar taxele pe care le plateste tin in viata alti doi-trei nevoiasi. Vor sa faca profesorii o greva? No problem. Se traseaza un plan didactic de actiune, se fac amenintari fioroase privind inghetarea anului scolar, liderii de sindicat, mereu aceiasi, negociaza – chipurile – cu puterea, se obtin promisiuni care mai de care mai luminoase, apoi lumea trece obidita la lucru. In sanatate, scenariul este aproape identic, cu diferenta deloc neglijabila ca la croirea planului de greva se folosesc bisturiul si ata chirurgicala, nu rigla si compasul.

Prezentul e departe de a fi roz. S-a ajuns in situatia hilara ca amenintarea cu greva sa devina stire de divertisment, parere sau zvon. Departe de a fi bagati in seama de cineva, sindicalistii, prin liderii lor, imprumuta, incet, dar sigur, trasaturile unor arlechini gen nichita, tarzan, sexy-Xulescu/-easca. In viitorul apropiat, stirile despre greve vor disparea intrucit nici o institutie media care se respecta nu difuzeaza informatii despre evenimente care nu se petrec in realitate.

Intram, dragi cititori, intr-o noua era a protestelor sindicale. Daca francezii au nascocit greva iar japonezii au perfectionat-o prin munca, romanii vin in luminile rampei cu o inovatie socanta, greva de mucava, zisa si greva in bascalie. Propozitia care sintetizeaza acest nou tip de cataclism sindical, cu profunde implicatii pentru umanitate, este „Noi ne facem ca protestam, ei se fac ca ne rezolva problemele". Vasile Roaita ar fi fost, de buna seama, mihnit de aceasta nefericita intorsatura a istoriei. In vreme ce sindicalistii trecutului au infruntat cu piepturile dezgolite plumbii nemilosi ai capitalistilor hapsini, sindicalistii viitorului vor infrunta cu stoicism gloantele oarbe ale propriei nimicnicii. Nu aveau dreptate studentii de acum un veac? Dulce et decorum est pro patria mori, sed dulcius pro patria vivere, et dulcissimum pro patria bibere. Ergo, bibamus pro salute patriae. Noroc si sanatate!