Intermezzo cu papioane

De revenit, o clipa, la Romania nefotogenica, dar nu din ratiuni masochiste, cit din intentii clarificatoare. Intr-un moment in care mediul politic e traversat de convulsii neintilnite pina acum, dupa ’89. (Imediat de spus – daca tot fu vorba de momentul crucial – ca oricum sint de preferat chiar si aceste convulsii betonului comunist, care ne-a alterat fibra jumatate de secol. Si din care am iesit definitiv.)
Cine s-ar fi asteptat ca, dupa nesperata aderare europeana, sa ne dam arama pe fata intr-un stil atit de balcanic, fie el, si acesta, infestat inca de acelasi totalitarism de bloc.
Spectacolul zilnic al vendetelor politice acapareaza intr-atit viata publica (iar, prin televiziune, si cea intima), incit numai drumul codrului (cum constant incerc sa-mi ogoiesc angoasa) ne-ar mai putea tine departe de lumea dezlantuita. In care sintem, nevrotic, sechestrati. De o clasa politica ce pare a nu sti/ a nu tine cont de cealalta clasa, interbelica. Si eficienta. Si fotogenica.
E absurd sa-i ceri unui Becali sa se raporteze la aceea, de vreme ce raportarile lui, cite sint, se consuma doar pe distanta buzunar – nearticulare. Asta insa nu-i stinjeneste defel pe cei de-aceeasi natura. Din care gestualul de stadion si-a si incropit partidul, batind acum cu el la usa parlamentului de-aici, dar si de-acolo. Al unui Occident ce, desi stie exact cum fierbe copilul in mamaliga noastra, isi vede, imperturbabil, de ratiunile-i prestabilite.
Daca spui Becali, trebuie sa spui, imediat, si Basescu.
Nu neaparat in lumina de veioza a unui nevinovat Golden Blitz – desi impardonabil ca staif -, cit in cea a unei congeneritati ce, iata, si determina marca suparatoare a convulsiilor prezente. Plecat pe cal mare – si, bravo!, victorios finalmente – omul din scaunul regal al Cotrocenilor pare intr-atit de marcat genetic de provenienta-i modesta, incit practica, zi-noapte, un scenariu ce-i pune in discutie inteligenta strategica. A iesi victorios – alaturi de un civilizat Tariceanu – impotriva ultimei redute iliesciene a comunismului si a nu sti sa-ti gestionezi colosala izbinda e ceva ce descumpaneste orice minte autentic analitica. Nu doar prejudiciul de fond adus unei Aliante de o noutate postcomunista absoluta, dar si inesteticul adiacent supara nemeritat. Juxtapunerile presedintelui si premierului in situatii oficiale – cum a fost recenta sedinta de la guvern – intrec orice inchipuire cit de cit normala. De recurs, comparativ (daca e posibil), la o Anglie, la o Franta. Cum ar arata, estetic, o Regina alaturi de un prim-ministru stindu-i cu spatele la masa? Sau unui presedinte Chirac in aceeasi imposibila postura?
De facut loc in compozitie, obligatoriu, si galonatului conservator Voiculescu. Dar si, ca pata de culoare, unui extraterestru Evanghelie. Dar si nou-nascutilor Stolojan, Flutur, Musca, Boureanu, Stoica. Dar si neprihanitelor Udrea si Turcan. Dar si, oho, exemplarelor judetene din acelasi aluat.
Daca stigmatului inestetic general ii mai adaugam interventiile tv invariabil grobiene ale unor Vadim et co, de ce nu si ale din ce in ce mai vocalizantului Geoana, neocolindu-i pe de neocolit, seara de seara, analisti politici din stirpea lui Cristoiu, C.T.P., Paler, Boda, nici pe onomatopeicul Gheorghe, atunci avem tabloul ce-ar fi luat sigur marele premiu la Cintarea Romaniei.
Credeam ca uriciunea s-a sters, invariabil, din amintire.
Nu s-a sters.
A fost insa anulata – doar o secunda, ce reconfortanta secunda! – de intermezzo-ul solticilor liberali, echipati, in corpore, in tinuta de gala interbelica, raspunzind astfel groasei ironii basesce cu subtirile lor papioane.
De repetat periodic, nu?