… La dupa-amiaza unui faun

De asezat textul sub semnul personajului cu ascunse coarne si copite, si asta doar din irepresibila trimitere la fascinantul Debussy, sub al carui Preludiu totul e posibil.
De ce n-ar fi, asadar, posibila si inceperea dupa-amiezii de capricios iunie cu… cu… o clinica de urgenta. Chiar in Spitalul cu acelasi nume!
Bat la usa magistrului chirurg Stefan Mihalache, care, peste o ora, se va echipa pentru interventie si, sub fasciculul lampii scialitice, va oficia o subtila manevra de corijare a unei disfunctii problematice. Beneficiara interventiei fiind o persoana apropiata, scurta intrevedere preliminara cu magistrul e de-a dreptul stenica. Desi iesit de sub pelerina tutelara a unui sobru Butureanu, profesorul Mihalache isi pigmenteaza replicile cu saga humulesteana, cerindu-si preventiv scuze pentru eventuala… indrazneala. Nici vorba: fiind, la rindu-mi, aceeasi persoana de lume ca domnia-sa, sint incintat sa-mi fie destinata colorata intretinere. Cu speranta ca scurta-mi vizita o precede pe cea a profesorului la atelierul de pictura din Armeana, ies si o iau pe la Patruzeci de Sfinti, inclinindu-ma, pisicher, bustului aceluiasi humulestean din preasfintita curte parohiala.
Incotro?
A, da.
La Filarmonica, in preziua ultimului concert al stagiunii, Cristian Mandeal repeta, cu mult prestigiosul ansamblu iesean, beethoveniana Missa Solemnis. Ma strecor – faun ubicuu – in fotoliu-mi vesnic din ultimul rind si, cu ochii si pe impozantul dirijor al corului, Doru Morariu, incerc sa inteleg in ce sta magia hipnotica a invitatului bucurestean, cu aerul lui din ce in ce mai hirsut romantic, probabil si datorita pilozitatii extravagante a celui ce ne obisnuise cu silueta-i de pe revista de moda.
Ar suna ca o (nevinovata) blasfemie iesirea din templul muzicii inalte si oprirea in multimea de sub ultramoderna scena improvizata la picioarele calului stefanian de la Palat. Nu arata asa. Pentru ca nicaieri nu scrie ca trebuie sa te mentii, snob, exclusiv in raza muzicii inalte. Fara sa dai curs curiozitatii irepresibile de a descoperi si in altceva frisonul incintarii. Iata-l aici. Aerului de ultima ora al sclipitoarei scene ii corespunde, absolut convingator, la fel de sclipitorul mod de abordare a acestui fel de muzica. Nimic iritant, vulgar, trivial. Cum, oroare!, se consuma acum generalizat. Din aplombul trupei rock se desprinde, pregnant, vocea placut penetranta a solistei, o fetita cu mari ochelari aviator (atragindu-ne atentia ca soarele de deasupra Trei Ierarhilor straluce inca), miscindu-se ca o zeitate din acelasi superb Debussy, umplind vazduhul voievodal cu amploarea timbrului ei. Dar stai, al cui e timbrul asta sunind atit de notoriu? Mi se sopteste: Loredana Groza. Piiiuuu! Acum o viata, ma strecuram, tot asa – faun ahtiat – in Festivalul de la Mamaia, pe scena caruia isi facea debutul exuberanta corpolenta de-atunci. Ce-a mai ramas din ea? Aceasta minunata voce puternica, dotata cu armonice de ton international. Ce-i putin?
Dincolo, in augustele sali din spatele statuii lui Fremiet, se va consuma imediat momentul unui vernisaj de exceptie: Tudor Zbarnea. Director al Muzeului de Arta din Chisinau, expozantul din amurgul iesean e, inainte de orice, pictor de certa vocatie. Cu studii facute chiar aici, intr-un oras al legendarei academii de arte, Zbarnea este strategul seriozitatii absolute: conceptuale, tehnice, manageriale. Cu un apetit exceptional pentru pasta infinit modelata, cu acelasi imprevizibil apetit asociativ in compozitie, pictura aceasta onoreaza, prin anvergura ei, potentele de aparte traditie dainuind, dramatic, de-o parte si de alta a Prutului. Reinnoindu-si acum viziunea cu insertii bine asimilate din totemismul locului, basarabeanul se doreste integrat modernitatii. Si nu oricum, ci printr-o dictie inconfundabila. Reuseste.
Pandant al frumusetilor de pe panourile Galeriei Contemporane din Palat, dialogul picant cu fratele pictorului, romanul autentic din Nisiporenii Basarabiei vechiului Regat, implineste dupa-amiaza de faun norocos.
Miscindu-se intr-un Iasi in care, iata, ambitusul evenimentelor e pe masura faimei sale seculare.