Le gamin au velo

A fost ciudat sa vad acum inca un film, ultimul si cel mai recent (2010), al fratilor Dardenne, mai ales ca metoda lor de a inchipui povesti plecind de la cazuri reale, caracteristice unor fenomene sociale, functionase bine pe tot parcursul anilor 2000.

Printre cele mai frumoase sarcini de care se poate achita cineva e aceea de a face cadouri. Copilului din film i se ia bicicleta. Debut fara preliminarii, cu o lipsa a personajului principal, un important salt inainte fata de conventia ce predica in scenariu infatisarea initiala a mediului, inainte de afisarea lipsei. Luat direct in primire, Cyril se zbate sa fuga de la orfelinat, sa dea de taica-su si sa arate tuturor ca acesta n-ar fi fost niciodata in stare sa-i vinda bicicleta. Cazul de hartuire juvenila e interesant prin contrapunerea fortelor fizice: in fata intrebarilor insistente ale pustiului de 11 ani, „cind ne vedem?", „cind vii sa ma iei de-acolo?", „pot sa te sun?", parintele bucatar vinjos si inca tinar da din colt in colt, mincat de frica de raspundere. Situatia se rezolva odata cu interventia unei coafeze, care-l ia pe Cyril acasa in weekend-uri si ii ofera dragostea pe care acesta n-o poate primi de la tata. Pina aici, la jumatatea filmului, evenimentele decurg intr-o normalitate necriticabila. (Avind in vedere conventia Dardenne-ilor de a „imita" cit mai bine realitatea, orice derapaj „creativ" sare flagrant in ochi.) Aceasta poveste simpla, care in viata ar fi insemnat o rezolvare fericita, probabil ca suferea in film de lipsa de dramatism. Motivata astfel, complicarea ulterioara a actiunii vireaza catre parabola si, deci, zone mai greu de stapinit inauntrul conventiei mimesis.

Biciclind linistit prin cartierul coafezei, Cyril e racolat de un grup de „delincventi juvenili", ajungind sa comita jaf armat pentru seful lor, pe care-l identifica cu o figura paterna. Intr-un moment reusit al tesaturii scenaristice insailate cu atita migala, Cyril da buzna peste taica-su si-i intinde un manunchi de bani furati. Odata trecuti de acest punct, Dardenne-ii scot ultima arma din dotare. Urmarit de una dintre victimele jafului, Cyril se urca-ntr-un copac si este nimerit in cap de o piatra aruncata asupra lui. Cade la pamint ca un albatros confuz.

Secventa e emblematica pentru pericolele supra-dramatizarii si ar trebui predata in ateliere de „asa-nu". Presentimentul raului, care la vizionarea de filme e mai usor de simtit decit in viata, s-a instalat deja confortabil odata cu urcarea lui Cyril in copac. Si asta pentru ca asemenea crescendo-uri dramatice sint „pregatite", „construite". In momentul acela mi-am zis „o, doamne, sper ca nu-l omoara acuma" nu din empatie cu personajul, ci nevenindu-mi sa cred ca pina si ei, fratii Dardenne, co-responsabili ai revitalizarii neorealismului, inspiratie pentru Mungiu, care a luat Palme D’or filmind ca ei (insa alegind un subiect mult mai dramatic decit aveau ei obiceiul), recurg la din astea. E un exemplu clar de „n-am stiut ce sa fac, asa ca am omorit baiatul ca sa ma-ncadrez intr-un model crestin de retributie divina." O secventa mai tirziu, sub ochii panicati ai atacatorilor, Cyril isi revine. Revine la viata. N-a murit. Isi ia bicicleta si porneste mai departe, plin de praf si vinatai, pedepsit, dar neomorit. De la Vechiul Testament, Dardenne-ii vireaza rapid catre cel Nou, terminind parabola pe un ton educativ.

Ziceam la inceput de nepotrivirea dintre conventie si realitate. Pe linga derapajul moralist din final, discrepanta se simte si in estetica. Desi e miscata, camera din mina arata prea bine. Pelicula, pe care Dardenne-ii au continuat sa filmeze si in ultimii ani, e un suport estetizant, oricum ai lua-o. Nu are raceala si directetea digitalului, infrumusetind in schimb pe ici, pe colo, prin partile esentiale. De cind se poate filma cu aparate mici la o calitate buna, lenea camerelor pe pelicula, care „stau" si urmaresc personajele dirijate in fata lor, neuitind totusi sa tremure din cind in cind pentru veridicitate, nu mai pacaleste atit de usor. Ca tot vorbim de rau, nici pedalele (scurte secvente muzicale) extrase din Beethoven nu ajuta. Probabil ca fratii Dardenne n-o sa faca niciodata o comedie, insa, daca se intimpla, m-as bucura pentru ei.