Caută 
4 MIN
Mi-a parvenit, zilele trecute, prin amabilitatea unui bun prieten, un document antologic. Este vorba despre extemporalul la limba romana al unui elev de clasa a V-a dintr-un oras moldav din nord. Aceasta opera epocala a fost expediata, in format electronic, amicului meu chiar de catre dascalul de gramatica al tinarului amintit. Vechi coleg cu cel care mi-a transmis mie insumi fabuloasa hirtie, profesorul a dorit ca si altii sa se infrupte din deliciile scolare pe care el le degusta, de decenii bune, arhivindu-le, dupa cum se vede, din cind in cind, ca pe niste inestimabile incunabule. As banui, in substratul gestului sau, si o nedeclarata angoasa la gindul ca astfel de minunatii s-ar putea pierde, fara a fi aruncat o raza din lumina lor si peste muritorii de rind, contemporani cu vajnicii autori pre-puberi. Un strigat "infundat" adica pentru atentie si, mai ales, solidaritate.
Trebuie sa va spun ca am parcurs lucrarea respectiva cu atentie de psihoterapeut si concentrare de tennisman la primire. In primul rind, o evaluare de ansamblu: scrisul elevului in cauza este ordonat si, in buna masura, caligrafic. Coloanele sint bine asezate in spatiu, linia de margine nu lipseste, semnatura personala si cerinta testului fiind, de asemenea, excelent raportate la proportiile intregului. Din unghi strict psihologic, as observa ca tinarul studios are o reprezentare interioara a ideii de "extemporal" plina de simt de raspundere. Vrea sa creeze o impresie vizuala cit mai frumoasa, cultiva, cu buna stiinta, la o virsta frageda, exercitiul de captatio benevolentiae. Pina si conturul propriu-zis al literelor constituie un argument de adecvare la actiunea "testarii". Baietasul de a V-a rotunjeste fiecare semn, lasind totusi in urma cite o linie vag tremurata – aluzie fina, desigur, la nesiguranta smerita, traita dinaintea autoritatii profesorale.
Continutul lucrarii ramine insa miza fenomenala a acestui document. La subiectul – "Conjugati (redactat conjugtati) la imperfect (scris inperfect), perfectul simplu (i.e. sinplu) si perfectul compus verbul a lucra" – tinarul discipol formuleaza raspunsul de mai jos, "incolonat" dupa regulile unei veritabile scriituri filologice profesioniste. Coloana intii: "eu lucram/tu lucrai/noi lucram/voi lucrati/ei, ele lucreaza". Aproape sa strigi Evrika!, in ciuda "fobiei" pentru persoana a treia singular si "deruta" in raport cu a treia plural, cind dai cu ochii de coloana a doua: "eu inperfect/tu inperfectul/noi inperfect/voi inperfectati/ei,ele inperfecteaza". Nu te-ai dezmeticit complet si "intri" in coloana a treia: "eu perfect sinplu/tu perfect sinplu/noi perfect sinplu/voi perfect sinplu/ei, ele perfect sinplu". Si, bineinteles, la sfirsit, esti "introdus" si in coloana a patra: "eu perfect compus/tu perfect compus /noi perfect compus /voi perfect compus /ei, ele perfect compus". Demonstratie impecabila, lucrare perfect(a) (pur si) simplu, iar "el" (care lipseste, de altfel, din toate coloanele!), auctorele care va sa zica, perfect absolut.
Pe ce imi intemeiez entuziasmul? Pai, pe elementele suplimentare, pe care domnul profesor-emitator (al documentului) le aduce in mesajul electronic insotitor. Ne atrage atentia ca extemporalul este din 10 noiembrie 1998 (ceea ce, pe de alta parte, arata, sa recunoastem, ca vesnicia educationala romaneasca nu s-a nascut la sat si, cu atit mai putin, catre finele deceniului de debut al mileniului actual, asa cum sintem uneori tentati sa credem!). Data indica – pentru preafericitul dascal de tirg in dezvoltare – inceputul unei mici epopei locale. Plin de curiozitate paideica, Domnia Sa a urmarit cu atentie, in anii ce au succedat ziua fatidica de 10. XI. 1998, evolutia (sa o numim oare "ascensiune"?) junelui maestru in stiinta limbii. Imediat dupa absolvirea liceului, acesta – beneficiind de un mic ajutor parental (pater familias este un semnificativ om de afaceri al urbei) – s-a integrat, cu succes, comunitatii de politicieni zonali, urcind rapid in ierarhie.
Astazi, la douazeci si cinci de ani, tinarul precoce apartine elitei administrative a orasului unde s-a nascut, a crescut si, indeosebi, a invatat, amenintind sa patrunda curind, pe cai mari, in Bucuresti. Se intreaba, ca atare, batrinul dascal, in scrisorica electronica, nereusind sa-si ascunda tulburarea din glas: "Daca, Doamne fereste, ajunge presedinte?". Ei, abia aici am o obiectie de substanta! De ce "Doamne fereste", domn’ profesor? Protagonistul nostru si-a demonstrat excelentele calitati de viitor lider balcanic din frageda pruncie, inca de pe vremea lucrarii de control date de Dumneavoastra! Care sint principalele abilitati cerute unui om politic roman? Le putem enumera, cu totii, dintr-o suflare: rezistenta (inexpugnabila) la stress, salvarea aparentelor in orice imprejurare, oricit de ostila, si, cu precadere, talentul (incontestabil) de a prezenta propria realitate drept unica valabila si posibila. Ce altceva demonstra fostul elev, in extemporalul ingalbenit de vreme, daca nu tocmai aceste trasaturi funciare? Tare ma tem ca nu l-ati "citit" corect, din unghi pedagogic, pe insul exceptional cu destinul caruia ati avut onoarea sa va intersectati! Bravul invatacel de odinioara perfecta chiar de atunci, a perfectat si ulterior, perfecteaza si astazi si va perfecta, spre stupefactia multora, si in viitor, pe cind Dumneavoastra, precum restul multitudinii ignare, doar imperfectati. Daca nu m-am facut bine inteles, va pot spune si pe scurt: el perfect (fie si compus), noi inperfect.
