Marea asteptare

Sub poalele padurii Poiana Neagra era un fel de caldare uriasa unde vegetatia era cu adevarat luxurianta. Verdele acolo era mai verde, tufele de tot felul erau mai tufe, adica mai dese si mai viguroase, pomii fructiferi n-aveau nevoie de stropiri, iar murele erau enorme, cit buricul degetului mare al unui salahor.

De unde a-i fi coborit in enorma caldare, trebuia sa suporti zgirieturi de tot felul si, in plus, pantalonii se umpleau de fel de fel de spiculete, scaieti minusculi si alte componente ale unor ierburi pe care nu le cunosc. Chiar cararile batatorite intr-un fel erau acoperite de vegetatie aeriana infratita, ca sa ascunda cararea.

Oriunde sapai 2-3 metri adincime dadeai de apa limpede, pura chiar si mai buna decit berea pe care o tot lauda niste betivani la televizor.

Pe alocuri, in cazanul acela era cite un copac enorm, cu o coroana deasa si umbroasa. Majoritatea erau stejari, dar nici nucii, teii si otetarii nu se dadeau batuti.

Pe partea estica, la citiva metri de padure, daca priveai atent, era un adapost improvizat, bine camuflat si greu accesibil din fundul cazanului. Acolo, uneori, spre chindie, se ridica un fuior de fum, care era rapid anihilat de curentii ce se zbenguiau pe deasupra padurii.

In fata semibordeiului ascuns era o banca rustica, cu spatar si acoperita cu o piele de berbec caracul. Cind fumul semnala viata prin acel paradis, in general pustiu, se putea vedea si o pereche de paminteni trecuti de prima tinerete. Se remarca un fel de ritual, un fel de intrecere in serviabilitate, in politete si in gesturi delicate.

Barbatul, carunt bine, dar cu pielea inca tinara pe fata, tinea un castronel pe care il oferea cu mare afectiune femeii. Aceasta, cu doua degetele fine, lua o mura imensa si, dupa ce il servea direct in gura pe barbat, minca si ea una.

Buzele femeii deveneau pe alocuri singerii. Gurita ei micuta nu putea mesteca mura intreaga fara delicate scapari din sucul rosu aprins. Cu gesturi naturale, firesti, barbatul prelua putina culoare singerie si pe buzele sale.

Atingerile erau necalculate si nimeni n-ar fi considerat ca era vorba de un sarut. Un suflet delicat, insa, ar fi fost convins ca acolo, in peisajul acela semisalbatic, s-a consumat cel mai senzual sarut din lume. Fumul ce se ridica spre cer nu mai era risipit in cele patru vinturi de curentii bezmetici care bintuiau pe deasupra coronamentului.

Era prea multa pace, prea multa liniste si putini oameni n-ar fi observat ca ceea ce este prea mult strica. Doar cei doi, el si ea, erau incadrati perfect in peisajul acela salbatic, in microuniversul acela care ii multumea pe deplin pe amindoi.

Barbatul se ridica de pe banca, merge in adapostul pe jumatate ingropat in pamint si se intoarce destul de repede la partenera sa intru aprecierea naturii inerte.

– Sint sigur ca la noapte va ploua, spune el.

– Imi place atit de mult cind ploaia rapaie pe acoperis, susura ea abia auzit.

– Si eu gust astfel de momente. Cind sint cu tine, placerea este infinit mai mare.

– Cu siguranta ca bucuriile scurte sint nu numai intense, dar si mai pretuite.

– Sint scurte, dar indelung asteptate si starea aceasta, cind fiecare secunda te apropie de punctul culminant, este superba.

Cei doi se imbratiseaza indelung. Paharele aduse sint umplute cu vin vechi, galbui. Fiecare isi umezeste buzele usor si nu aduce laude licorii lui Bachus. Dinspre nord apar nori negriciosi, lenesi si pintecosi.

– Uita-te, arata ea, norul acela are forma unui om cu o caciula imensa, cu barba, si in mina are un pahar.

– Alaturi, mai spre nord, pare a fi un cap de bivol, gata sa-l strapunga cu coarnele.

Cei doi se intrec in a remarca jocul norilor batuti de vint si se amuza de rapiditatea cu care realitatea se schimba.

– Barbatul tau nu mai are caciula.

– Si nici pahar.

Din nou se imbratiseaza, apoi privesc spre cazanul care se intuneca. Atit lumea animala, cit si cea vegetala se pregateau de primirea averselor de ploaie. Furioase sau nu, dar intotdeauna aducatoare de seva vietii, apa.

Primele picaturi, mari cit bobul de fasole, au fost primite de cei doi cu bratele intinse si ochii inchisi, indreptati spre cer. Stropii reci le aduceau un fel de bucurie, care facea parte dintr-un prelungit preludiu.

Camasa ei, din in suta la suta, s-a umezit si s-a lipit de corpul cald. El saruta ceea ce parea a fi o ciresa rosie si, mina in mina, intra in adapost.

Nu mai vorbesc. Privesc torentii ploii cum se revarsa generos pe vale. Acoperisul produce o muzica unica. O muzica produsa de cel care te ocroteste si de cel care sustine viata. Acoperisul si apa.

Dimineata, cazanul acela este acoperit de ceata si soarele face efort sa curete locul. El si ea se pregatesc de plecare. Se imbratiseaza prelung. La final se zimbeste si lacrimile oprite dau stralucire ochilor.

– Pa.

– Pa.

De linga masinile parcate undeva, in padure, isi transmit bezele. Incepe iarasi Marea Asteptare.