Caută 
6 MIN
Era un obicei, poate o moda, printre iesenii de odinioara sa petreaca vara pe la manastiri. Scriitorii, universitarii, artistii, oamenii cu dare de mina, dar si cei care-si chiverniseau putinul se racoreau si-si linisteau sufletul in preajma locurilor duhovnicesti din Moldova; la Agapia sau Varatec, viata simpla si curatenia morala indemnau la o schimbare spirituala. Profesorul meu, Vasile Pavelcu, imi spunea ca, in interbelic, pentru universitari, vacantele la manastiri erau stagii obligatorii de odihna, meditatie si creatie. Lucrurile nu s-au schimbat mult nici dupa ce s-a instaurat prigoana comunista asupra manastirilor. Am descoperit, ca multi altii, prin anii ‚70, satisfactia vacantelor prin chiliile de oaspeti. In jur erau numai ieseni, ne intilneam, ne plimbam, socializam mai degraba decit la Iasi.
Vara lui 1982 a fost insa deosebita. Sotia mea trebuia sa-si termine lucrarea de gradul I si s-o dactilografieze. L-am rugat pe Profesor sa-mi inlesneasca o saptamina la Casa Academiei de la Manastirea Neamtului. M-a rugat sa ne insoteasca; poate e ultima mea iesire, mi-a spus. Si chiar ultima a fost. Era o casa simpla, cu patru odai si o bucatarie, fosta proprietate a manastirii, „donata" Academiei dupa secularizarea faptuita de noul regim. Situata la capatul aleii care urca din fata manastirii, pe linga staretie, impunea prin arhitectura taraneasca si pozitie, dominind valea. Veneau acolo cercetatorii din institutele academiei, plateau un pret modic, poate ajungeau si cei citiva academicieni de la Iasi. Avea un ceardac generos in jur, o livada intinsa in spate si un mirador unde ascultam seara Europa Libera. Profesorul nu auzea prea bine, imi tot cerea sa dau mai tare, se auzea pina jos la manastire, dar s-a intimplat sa nu avem probleme. Mai si lucram; bun cunoscator al limbii ruse, invatata in Basarabia imperiala in copilarie, imi traducea dintr-o carte cumparata de mine recent, cu prilejul unei excursii la Moscova, de la imensa librarie „Casa Cartii". Era o lucrare de sinteza, descriind starea psihologiei sociale in URSS, atunci cind la noi tocmai se desfiintase studiul psihologiei, dupa tenebroasa afacere „Meditatia Transcedentala". Am gasit numarul din Revista de psihologie in care a aparut recenzia; in timp ce la noi cercetarile de psihologie sociala erau interzise, in Rusia timpului se publicau aproape patru sute de titluri pe an, se organizau doctorate, se faceau cercetari asupra comunicarii si interactiunii umane (perceptia sociala, convingerea, contagiunea sociala, moda), asupra grupurilor mici si psihologiei liderilor.
A fost o saptamina de poveste. Greul l-a dus sotia mea, trebuia sa lucreze si sa pregateasca masa pentru toti patru (fiul meu avea doisprezece ani, dar, cititor de mic, nu se plictisea cu noi). Cind a facut odata clatite, venerabilul Profesor ne-a marturisit ca nu mai gustase asemenea delicatese din copilarie. Distractia principala erau plimbarile lungi, adesea spre Schitul Vovidenia, unde vietuise un timp Mihail Sadoveanu. Domnul Pavelcu l-a cunoscut bine, l-a frecventat, era prieten cu Profirita, fiica scriitorului, si cu sotul ei, care facuse inchisoare atunci cind Sadoveanu era un om politic important. N-a avut putere sa-l scape, il scuza. Tot atunci am aflat ca frumoasa casa in care era instalat muzeul Sadoveanu, in care acesta isi petrecuse multi ani, era a fostului mitropolit de Bucovina, plecat din tara. Atit.
*
Din nou la Neamt, dupa mai bine de un sfert de veac. Inainte de a ajunge la manastire, un panou te indeamna sa vizitezi Casa Memoriala „Visarion Puiu" si Muzeul „Mihail Sadoveanu". Gasesti intreaga atmosfera sadoveniana, stiuta de mult, dar o camera, in fata, e dedicata si ctitorului si proprietarului de drept al falnicei resedinte. Visarion Puiu, coleg de scoala primara cu Sadoveanu, la Pascani (au fost amindoi, probabil, elevii lui Mihai Busuioc, vestitul „Domnu Trandafir"), a avut o ascensiune impresionanta in sinul Bisericii Ortodoxe, pina la pozitia de mitropolit de Cernauti. Inainte fusese episcop de Arges si apoi de Hotin, un organizator de exceptie, dedicat si inflexibil, se pare ca si autoritar. In 1937 se definitiveaza constructia casei de la Vovidenia, care ar fi trebuit sa foloseasca prelatilor din Bucovina care vor fi cu treburi prin tara sau vor dori sa petreaca citeva zile pentru odihna in linistea tihnita a acestui loc. N-a fost sa fie asa; in 1940 Visarion Puiu este demis din postul sau, printr-o masinatiune politiceasca, pusa in act, se pare, de liberalul bucovinean Ion Nistor, care i-a fost adversar inversunat. Se retrage la Vovidenia. Aici il viziteaza Sadoveanu cu familia, in 1940 (am vazut fotografia acestei intilniri, il insoteau doamna Valeria si Profirita). Apoi, la doi ani dupa acest exil, primeste misiunea sa organizeze Biserica Ortodoxa din Transnistria. Acest episod i-a marcat destinul. A fost implicat in procesul lotului Alexianu, condamnat in contumacie si caterisit. Avertizat asupra a ceea ce il astepta, reuseste sa plece din tara, mai intii intr-o delegatie in Serbia, apoi sa se trateze la Viena, si hotaraste sa nu se mai intoarca. Ajunge la Paris, mai tirziu, si se angajeaza din nou intr-o opera de constructie, de reunificare spirituala a tuturor romanilor, mai ales a credinciosilor din diaspora divizata. Dar grupul de preoti de la biserica romaneasca din strada Jean de Beauvais, care ar fi trebuit sa reprezinte o oaza de romanitate si ortodoxism pentru toti exilatii, era divizat. Visarion Puiu intra in conflict cu unii dintre ei si este nevoit sa paraseasca din nou un loc in care voia sa infaptuiasca o opera. Retras, fara resurse, intr-un sat la nouazeci de kilometri de Paris, moare uitat.
Dupa 1989, personalitatea inaltului ierarh a fost repusa in lumina. I s-a retras caterisirea, viata si opera i-au fost analizate si facute cunoscute, au aparut monografii si studii despre acest inalt vladica, s-a fondat chiar o asociatie pentru studierea contributiilor sale. Stau de vorba cu parintele arhimandrit Mihail, staretul de la Vovidenie si custodele muzeului. Il preocupa destinul celor doi, legati de acest loc de retragere si meditatie. Dupa condamnarea mitropolitului, regimul a repartizat casa lui Mihail Sadoveanu, ca loc de odihna si creatie. Timp de paisprezece ani si-a petrecut verile aici. Dupa moartea scriitorului, statul a alocat-o CAP-ului din apropiere, pentru a instala acolo o intreprindere care sa se ocupe de recoltatul fructelor de padure. Au si venit, cu borcane si utilaje. Cautind o solutie, ierarhii bisericii s-au gindit sa o ofere ca muzeu Sadoveanu. Asa a fost salvata. Iar pentru acea intreprindere grabita au oferit trapeza schitului, in care a functionat sapte ani.
Solutia nu a fost intimplatoare, Sadoveanu era perceput ca un om apropiat de Biserica Ortodoxa. Arhimandritul Mihail imi dezvaluie „un altfel de Sadoveanu", vazut prin dimensiunea religioasa a operei sale. Universul sau spiritual, complex, plin de elemente biblice, poate fi intilnit in multe din scrierile sale. Biserica, viata ei sociala, rinduiala liturgica, limbajul simbolic utilizat in acest spatiu se regasesc in multe din romanele sale. In Anii de ucenicie marturiseste ca Biblia i-a fost unul din izvoarele fundamentale ale formatiei sale umane si chiar scriitoricesti. Valorile crestinismului ortodox le intilnim in mai multe opere: Povestiri de petrecere si folos (1920), Lacrimile ieromonahului Veniamin (1922), Spre Emaus (1924), Sfintele amintiri (1926), Istoria sfintilor Varlaam si Ioasaf de la India (1930) si Legende sfinte (1947). E preocupat de viata la manastiri, de schiturile si chinoviile retrase, dar si de marile manastiri, ctitorii voievodale, de traiul calugarilor, are portrete remarcabile de monahi simpli, stareti, egumeni, arhimandriti. Iar romanul Demonul tineretii descrie o intimplare petrecuta chiar la schitul Vovidenia. In sfirsit, imi mai spune ca a vazut dosarul de la CNSAS al scriitorului: era urmarit tot timpul, inclusiv in timpul verilor petrecute la Vovidenia, desi avea o pozitie inalta in statul comunist. Visarion Puiu si Mihail Sadoveanu. Incurcate destine!
