Memoria dureroasa

In conditiile in care Noua Europa si-a propus sa promoveze valorile democratice si cooperarea intre natiuni, concordia si respectul reciproc, au trecu pe planul al doilea eforturile pentru recuperarea trecutului si tratarea ranilor care au marcat evolutia Europei de astazi. Convulsiile, derapajele, momentele violente au fost uitate, in numele vointei comune a statelor de a construi un spatiu social si cultural nou, sub semnul respectului pentru identitatea celuilalt. Experientele sociale traumatizate, care sint inca vii in memoria multora, nu indreptatesc teama  unui retur  al brutalitatilor si calvarului colectiv. Dar nucleele de durere produse de cele doua totalitarisme majore ale Europei secolului trecut inca persista, capteaza energii, nu s-au consumat si pot exploda oricind, la aprinderea unui simplu chibrit.

Ideile de mai sus prefateaza o carte recent aparuta la Editura Universitatii din Iasi, Indivizi si societati sechestrate, pe care am coordonat-o impreuna cu profesorul André Sirota de la Paris si am lansat-o acum citeva zile la Centrul Cultural Francez. Am reunit colegi din Romania, Franta, Moldova si Canada, care au relatat, fiecare, istorii traumatizante ale comunitatilor, familiilor sau celor apropiati, analizind impactul actual al unor momente dureroase din trecut. Ideea noastra a fost sa amintim ca nu putem construi viitorul tragind o linie groasa peste trecut, adica ignorindu-l sau ascunzindu-l in spatele unor povesti rautacioase despre ceilalti. Cercetatorii, fie ei istorici, sociologi sau psihosociologi, dar si oamenii politici lucizi sau societatea civila stiu ca nu poti trai si construi azi daca te rusinezi de istoria recenta, mai ales atunci cind aceasta dovedeste abjectia umana. A scoate la lumina uritul semnifica o "curatenie generala", facuta totdeauna inainte de o sarbatoare, e o innoire inainte de Pasti, o limpezire inainte de a pasi pe un drum nou. Trebuie eliminate urmele in suspensie care ramin in spatiul psihic individual si colectiv, altfel acestea incovoaie si sufoca spiritul, ancoreaza gindul si fapta de maluri mocirloase. "Obiectele interne neidentificate", cum le numesc psihanalistii, informatiile care nu pot fi integrate sau metabolizate, cele care sint ascunse, capteaza energiile si consuma  enorm. Pina la urma, mai devreme sau mai tirziu, ele ies la suprafata, produc explozii psihice la nivelul subiectului individual sau grupului, afecteaza teritoriul psihic uman, atitudinile fata de altii sau doar gindirea sociala. Netratate, neeradicate, ele formeaza nuclee de suferinta, traume sistematizate. Ele se organizeaza ca achizitii inconstiente care lucreaza din interior, transformind memoria individuala sau sociala in abcese rau mirositoare care astepta sa fie deschise. Memoria dureroasa este o boala ca oricare alta, mai perfida insa, prin capacitatea sa de disimulare.

Trecutul dureros reinvie mai ales in momentele cind statele, comunitatile sau grupurile de indivizi aleg calea angajarii intr-un proces rapid de civilizare si de progres cultural, prin eforturi decisive de modernizare. Dar aceste salturi ale istoriei pot netezi, adesea, drumul autoritarismului si barbariei. Sistemele inchise, controlate,  stapinite de unele grupuri dominante si supravegheate de gardieni antrenati, sfidind democratia si civilizatia, au inceput, adesea, prin a fi proiecte de modernizare. Innoirea si renovarea, pentru unii, a insemnat insa distrugerea altora. Iar a ignora sau a sterge trecutul dureros semnifica astazi a categorisi si lipsi de calitatea umana pe cei care au fost inlaturati cindva numai pentru ca erau altfel, apartineau altei etnii sau clase sociale. Preocuparea pentru celalalt ar putea insemna astazi macar admiterea dreptului la memorie, la celebrarea idealului si respectului de sine.

Pastram cu totii vii in memorie unele intimplari care ne-au marcat, prin umilinta la care am fost supusi sau tratamentul de desconsiderare pe care l-am suportat. Aceste momente triste se reactiveaza si devin dureroase cu prilejul unor aniversari, comemorari, sarbatori. Ele se activeaza atunci cind cei din jur se bucura si uita de necazuri.  Multi dintre noi sint "beneficiarii" unor asemenea momente de aducere aminte intristatoare, traumatizante, de a caror povara nu putem scapa.

Personal, imi amintesc in fiecare an, inainte de Pasti, de o saptamina de frica si prigoana psihica ce a incercat familia mea prin 1951-52. Parintii, invatatori, fusesera dislocati din scoala in care slujisera pina atunci, din satul natal al mamei, unde traia toata familia, si mutati intr-o scoala izolata dintr-un catun, plasata in anexele unei foste curti boieresti. Fusese o masura de intimidare, mama trebuia indepartata de familia ei numeroasa, tata trebuia pedepsit pentru ca nu voia sa se "incadreze". Parintii si cei patru copii locuiam intr-o promiscuitate dezolanta. Nu ne gaseam locul. De Pasti ne-am  dus cu totii in satul "nostru", la cimitir, la mormintul bunicului, si apoi la mosul nostru Costica. Cind am luat-o indarat, pe jos, spre noua noastra resedinta, cale de cinci kilometri, ne-am insirat pe  drum, mai intii copiii, apoi parintii. Noi, cei mai mari, aveam cu noi un aparat de fotografiat vechi, cu burduf, cu care se puteau face numai opt fotografii. Filmul fusese deja consumat, iar noi mimam fotografierea unor case si colturi din sat, tocmai treceam pe linga fosta scoala, inconjurata de un parc minunat,  in care am petrecut multi ani fericiti. Tipenie de om in tot satul, era dupa-amiaza, toti se odihneau, fusesera dimineata la cimitir sa comemoreze pe cei disparuti. Si deodata am intilnit doua persoane, unul din sat, dintre noii ridicati, altul strain de portul si obiceiurile de acolo. Ce faceti voi aici, ce fotografiati, cine v-a dat voie? Ne iau aparatul, il examineaza, ne chestioneaza, intre timp se apropie parintii nostri. Nu mai stiu ce discutii s-au purtat, noi am fost indepartati, dar imi amintesc viu consecintele. In toata saptamina ce a urmat tata era chemat la Saveni, la raion, la institutia al carei nume nu vreau sa-l folosesc acum, sa declare de ce aveam aparatul acela cu noi si ce am fotografiat. Puteti sa developati filmul, ii ruga tata, sa vedeti ce am fotografiat, sint numai poze de familie. La a doua sau a treia intilnire i-au spus ceva incredibil: pe poza de la cimitir am fi inscriptionat o fraza incriminatoare: "Iesiti voi, cei din morminte, sa intram noi, nu mai putem de raul comunistilor". Era o afirmatie halucinanta, tata a ramas mut, apoi a incercat sa le explice ca asa ceva nu se poate, developati filmul sa vedeti. La fiecare intilnire ii cereau sa scrie, sa declare. La intoarcerea acasa, dupa-amiaza, tata ne spunea cum a fost; asistam si noi, cei doi copii mai mari, la discutii. Eram cu totii ingroziti. Parintii mei nu puteau sa comunice cu nimeni, nu puteau impartasi frica ce-i cuprinsese.

Dupa o saptamina n-a mai fost chemat, iar dupa un timp i-au inapoiat si aparatul. Poate cineva mai de sus si-a dat seama de absurditatea incriminarii. Dar spaima aceea a ramas, ne-a cuprins ca un navod negru, nimic n-a mai putut sa o inlature. Era de Pasti, acum saizeci de ani.