Militantism: Portretul luptatorului la tinerete

Ocupindu-se de rezistenta anti-comunista din Muntii Fagarasului, Constantin Popescu face acest film in credinta ca povestea partizanilor trebuie spusa.

Barbatii care au ales sa lupte ca niste "banditi" in jurul lui Ion Gavrila Ogoranu au rezistat din 1949 pina in 1957. Chiar daca, intr-un interviu recent, scenaristul si regizorul declara ca nu este istoric, ci realizator de filme, Portretul luptatorului… e un act de vizibilizare a unei istorii existente pe hirtie, a carei relevanta pentru calitatea de luptator al zilelor noastre nu fusese inca fixata. In ciuda oboselii crescinde cu care au ajuns sa fie privite incercarile de re-actualizare a abuzurilor comuniste, misiunea lor sau, ne-generalizind, misiunea acestei incercari poate fi, dincolo de istoria la care publicul vibreaza sau nu, conturarea unor modele de caracter care sa serveasca acum, in vremurile noastre.

Intr-o societate model, sa spunem societatea suedeza, ce atinsese la un moment dat echilibrul dintre democratie si statul social, Lukas Moodyson priveste cu simpatie si caldura utopiile de stinga ale hipiotilor suedezi (Tilsammans – Impreuna, 2000) sau cauta in afara tarii sale, pentru a comenta exploatarea imigrantilor pe piata neagra a muncii (Lilya 4-Ever, 2002). Reactiile regizorului roman implicat politic sint dureros indreptate spre interior. Aici, in aceasta tara, este ceva de comentat, ceva din trecut, care e relevant acum; ceva puternic, dramatic, ce poate servi ca model.

Dupa capturarea intregii sale bande in 1957, Ion Gavrila Ogaranu a mai rezistat inca 20 (douazeci) de ani singur. Ultimul insert din film informeaza ca atunci cind a fost, in sfirsit, capturat in 1976, numeroase cadre ale Securitatii au trecut prin celula lui, sa-l vada pe cel care le scapase vreme de un sfert de secol. Aceste informatii si motivatii istorice par sa sustina pelicula a priori, ele convingindu-l pe Constantin Popescu inainte ca filmul sa devina realitate.

Portretul luptatorului la tinerete reuneste multi dintre cei mai charismatici/ seriosi/vinjosi actori care au acum in jur de 30 de ani. In rolul principal, Constantin Dita insufleteste personajul lui Ogoranu cu o simplitate si un pragmatism tineresc lipsite de calitatile dramatice asociate indeobste eroilor. In jurul lui sint alti interpreti care mustesc de dramatism, cum e Bogdan Dumitrache, in rolul partizanului Leu. Filmul comunica relativ putin despre personajele istorice; nici nu pare sa isi propuna conturarea de caractere multidimensionale, rotunde, fiind preocupat mai degraba de urmarirea anecdoticului, de lupta in sine. De aceea, actorii sint deosebit de importanti, ei apropiindu-se de niste performeri care trebuie sa comunice prin ei insisi, in absenta unui „personaj" variat pe care sa il umple. Din cind in cind, Potretul luptatorului… dobindeste un feel de documentar, pentru Constantin Popescu fiind importanta ilustrarea a cit mai multor episoade din lupta cu autoritatile comuniste. Reconstruind in amanuntime, cautind fidelitatea fata de istorie, regizorul neglijeaza cu buna-stiinta pulsiunile unei drame realiste rotunde; isi provoaca spectatorul la un alt tip de participare, cognitiva, in care luarea in primire a faptelor, a ce s-a intimplat, sta mai presus de satisfactia artistica.

Filmul va fi proiectat in doua variante de lungime, in functie de preferintele distribuitorilor. Versiunea de 150 de minute isi face simtita lungimea cu precadere in a doua ora de film, cind luptele se duc mai departe nediferentiat, schimbari aparind odata cu lichidarea treptata a partizanilor sau cu momentul mortii lui Stalin. Razbate insa sentimentul ca ceea ce spune filmul (si simplul fapt ca a fost facut) e mai puternic decit ocazionala aritmie din a doua jumatate.

Constantin Popescu isi propune inca doua filme despre rezistenta anticomunista, o adevarata serie, deci, al carei scop principal e luarea la cunostinta.

Pornind de la o rola de film despre care se stie ca a ajuns in posesia Securitatii (partizanii s-ar fi filmat intre ei pe 8 mm in viata de zi cu zi), regizorul construieste momente de emotie reimaginind in alb-negru joaca baieteasca dinainte de lupta. Una dintre secventele de lichidare a unui partizan, cea in care Toma Pirau „Porimbu" (Alexandru Potocean), ascuns intr-un finar, este inconjurat si atacat de o trupa de soldati, transmite pina la piele pozitia de victima sigura care nu capitalueaza; pozitia luptatorului, definita ca o inferioritate asumata si sustinuta cu gloante. Aceste gloante, reconstruirea (imperfecta) de epoca si recurentele situatii fara iesire din care unul sau, cu noroc, mai multi reusesc sa scape transmit o atitudine-model, care inspira si atrage acum, cind pare ca nu mai avem pentru ce lupta sau, dimpotriva, cind trebuie luptat pentru tot.