Mirosul urat al democratiei

Miasmele devenisera insuportabile. Strivite de duhorile compozite care se dilatau in aerul torid din mijlocul de transport in comun, celulele olfactive ale putinilor calatori spalati din autobuz capitulasera neconditionat. Rezistenta era inutila. Otravurile mistuitoare care adiau dinspre padurea de brate ridicate molatec spre plafon vesteau victoria zdrobitoare impotriva igienei elementare. Serpuind prin mocirlele fetide ale carnurilor care celebrau eliberarea de sub tirania apei si sapunului, fluviul de mirosuri se revarsa din autobuz la fiecare oprire, spre a-si improspata debitul cu fiecare noua serie de pasageri. Jeg in amonte, putoare in aval.

Prin geamul zoios si incins din spatele autobuzului se profila un peisaj si mai inmiresmat. Clocotul orasului imi amintea de cazanul in care bunica facea sapun. Era ca si cum in spumele baloase ale amestecului gretos de soda, grasime si pelin se inchegau desene fantomatice in care puteai ghici, cu un bob de imaginatie, fantastice peisaje urbane. Ca si clabucii verzui ai sapunului de odinioara, relieful miscator al cladirilor lunguiete, tremuratoare si lugubre care se perindau prin sticla inecata de praf a geamului de autobuz lasa de inteles ca in exteriorul mijlocului de transport in comun se intindea o imparatie mult mai vasta de miresme si duhori, o lume atotputernica de mirosuri in mirosuri. Da, stimati cititori, democratia miroase urat. Aceasta observatie nu imi apartine, ci poate fi descoperita in filmul lui Chaplin, „Dictatorul". In cele ce urmeaza, nu facem decat sa extindem sfera de cuprindere a ideii.

Asemanarile dintre duhorile fizice care ucid nasurile mai slabe de inger prinse in capcanele mortale ale mijloacelor de transport in comun si miasmele vanturate in discursul public ne indeamna sa presupunem ca romanii au o filosofie bine inchegata a putridului si excrementialului.

Romanul plecat pentru prima oara din patria-muma va recunoaste abia la intoarcere consecintele unui notabil soc olfactiv. Nasul amortit al omului obligat sa calatoreasca in tramvaie si autobuze in care orice spatiu, fie cat de mic, este depozitarul unui miros oarecare, se va trezi cu greu la viata. Momentul renasterii coincide, ca si in cazul toxicomanilor care abia au depasit sevrajul, cu absenta putorilor de zi cu zi. Tapiteria scaunelor nu mai inmagazineaza amprentele olfactive ale calatorilor pierduti in reveria cosmica a renuntarii la igiena, covorasele de cauciuc nu mai mustesc de aromele grele ale emanatiilor corporale care ar provoca sila pana si unui sconcs, pe sistemele de prindere si de sprijinire nu se depun stalagmitele secretiilor epidermice de tot felul si, in general, in autovehicule nu se mai zaresc, in tot locul, vestigiile unei civilizatii profund corporale.

Celui ce traieste intr-un oras in care mersul pe strada este dirijat de prezenta sau absenta parfumurilor urbane greu de mistuit ii va fi greu sa inteleaga ca, in alte parti ale lumii, viata poate curge si fara aluviunile aduse de curentii pestilentiali ai nespalarii. Vietuirea intr-o lume in care absenta mirosurilor ucigase formeaza cadrul firesc al coabitarii umane ii apare individului neiesit din propria vatra ca o imposibilitate. Exista locuri in care a fost abolita libertatea de a mirosi urat ? Quelle horreur!

Datele simple de real configureaza un portret-robot relevant pentru leit-motivul infratirii romanului cu natura. In ciuda felurimii lor, mirosurile omului romanesc au, toate, aceeasi calitate: sunt naturale, eco. In consecinta, ele trebuie protejate, chiar cu pretul renuntarii la progres. Literatura populara e cat se poate de sugestiva. Mirosurile sunt datatoare de fior metafizic. Pe cat de elocvente sunt spalarile si scufundarile ritualice in apele curgatoare si statatoare ale tarii, pe atat de exemplara este absenta sapunului. E drept, tezaurul literar popular a fost slefuit inainte de aparitia lunecoasei substante, dar acest detaliu nu ne impiedica sa aratam ca, in profunda armonie cu prezenta tardiva a sapunului in spatiul carpato-danubiano-pontic, momentele de varf ale literaturii neamului abunda in mirosuri, unele mai subtile decat altele.

Toleranta olfactiva a esteticii in care lelita cu basmaluta rosioara si mirosind a flori de primavara e pusa pe acelasi plan cu putoarea nespalata, in care voinicul mirosind a fan se prinde in lupta dreapta cu zmeul a carui venire e mai intai vestita de duhoare si abia apoi de buzdugan, a fost, in timp, largita de influente dintre cele mai diverse, toate subsumate conservarii mirosurilor esentiale ale neamului. Spatiul tipografic e prea zgarcit pentru a ne permite dezvoltarea chestiunii. O vom face, poate, cu alt prilej.

Ce se vede prin sticla murdara a prezentului? Un univers romanesc fermecator si adanc impregnat de mirosuri tari. In perfecta si pur intamplatoare convergenta cu miasmele din autobuzul care traversa mai deunazi orasul, in viata politica romaneasca a momentului duhoarea a devenit atat de intepatoare, incat a inceput sa deranjeze nasurile sensibile din cancelariile occidentale. Iar ai nostri, oameni caliti in cazanele mirosurilor aspre, se uita aidoma vitelului la poarta noua la vociferarile vesticilor. Ce i-o fi apucat? Nu le miroase a bine? Acus trimitem o mana de romani sadea sa le odorizeze temeinic spatiul vital.