Nimic nu-i adevarat, totul e permis

Realizat in plina perioada hippie, Performance aduce impreuna personaje care in viata reglementara nu ar avea cum sa se atinga: un gangster pe fuga si un menaj-a-trois hipiot, condus de pop-starul retras Turner (Mick Jagger).

Chas Devlin (James Fox) e un bataus cu staif, incorporat in mafia Londrei. Ratind o misiune importanta, e nevoit sa fuga din calea gastii razbunatoare, gasindu-si adapost temporar in casa lui Turner si a celor doua amante ale sale. Aici, viata eliberata de constringeri sociale si meniul fantezist incetoseaza hotarul dintre identitatile colocatarilor.

Desi personajul principal e gangsterul Chas, tema filmului, problematizarea identitatii, este imaginata pe afisul din 1970 prin doua portrete diferite ale lui Mick Jagger. Insa atit pop-starul cu blocaj artistic, cit si gangsterul urmarit de alti gansteri mai rai au nevoie de o alta imagine. Plecind de la prima forma publica de schimbare a sinelui – noul pasaport comandat de Chas -, timpul petrecut impreuna de cei patru se compune din numere, imagini si spectacole (act, image and performance). Rolurile pe care Chas este nevoit sa le joace pentru a fi acceptat in casa hipiotilor sint preocupari fundamentale ale muzicianului Turner.

Chas ajunge in casa lor cu parul proaspat vopsit in rosu si isi declara meseria de jongleur ca alibi artistic in fata lui Turner. Odata scapat de urmaritorii mafioti, el revine la culoarea naturala, insa, fata in fata cu Turner si Pherbe, intelege ca parul rosu ajunsese imaginea numarului sau de "jongleur". Pherbe, iubita stabila a muzicianului, ii destanuie mai tirziu cum Turner, in mijlocul creatiei, a aruncat o privire in oglinda din tavan, iar demonul care obisnuia sa-l priveasca inapoi a disparut. "E blocat…, si-a pierdut demonul. Credea ca-l poate controla, jonglind in acelasi timp cu toate bilele, milioane de bile".

Metafora jongleurului se oglindeste la nivelulul imediat superior, in ideea de spectacol permanent. Provocat de nesinceritatea lui Chas, Turner ii declara ca "cel mai bun perfomer (in sensul artelor spectacolului) este cel care atinge nebunia".

Sub pretextul de a-i face o poza de pasaport, Turner si fetele il hranesc pe Chas cu ciuperci halucinogene, "ca sa-l desfaca putin, sa vada cum functioneaza". Cu viata organizata intre control si alcool, Chas reactioneaza panicard la provocarea drogului. Lucrurile i se intimpla parca fara voie: iubita lui Turner il alinta in pat si-i atrage atentia ca, din pacate, e un barbat fara nici o parte feminina; impreuna cu Turner si Lucy, ei il deghizeaza intr-un hipiot spatial de-al casei, care urmareste insa in continuare cu ochii larg deschisti cum Turner ii cinta in fata. Halucinatia se extinde, Turner luind locul sefului mafiotilor si cintind indicatii in biroul din care Chas obisnuia sa le primeasca in prima parte a filmului.

Blocat in arta la fel ca Chas in viata, Turner il priveste pe Chas, blocat in viata, la fel ca Turner in arta. Gindul este urmarit pina la capatul cercului: cind mafiotii inconjoara casa, identitatea trebuie schimbata.

Generos si, mai ales, actual ca problematica, Performance farmeca prin al sau trio de hipioti. Mick Jagger e tinar, frumos si arogant. Interpretarea lui se apropie mai mult de un performance actoricesc, Jagger netrebuind sa intre in pielea unui personaj foarte diferit, ci mai degraba sa comunice prin sine. Partenerele lui Turner, iubita Pherbe, jucata de Anita Pellenberg (de cautat pe google.images) si amanta adolescenta cu accent frantuzesc transmit fantezia dragostei libere intr-un triunghi ideal lipsit de plictisitoarele probleme conjugale a la Jules et Jim. Talentul de operator al lui Nicolas Roeg (co-regizorul filmului, impreuna cu Donald Kammell) e cel mai evident in prima secventa de dragoste in trei sub un baldachin vaporos, pe acorduri extrem-orientale. Surprinzator de contemporana, cu filmari din mina, ametitoare "neglijente" de claritate si pelicula imperfecta, secventa sare din 1970 direct in azi.

O casa de nebuni pentru Chas ("par lung, ratati, dragoste libera, droguri"), trioul de iubiti artisti nu e blocat in perioada hippie, e acelasi ca si cel de-acum, dintr-un apartament in care n-am fost inca, sau poate am fost. Angoasa pe care o trezesc printre oamenii "normali" e la fel de puternica, aceea a comportamentului nenormat si nejudecabil. Dar in vreme ce unor institutii nationale ca, sa spunem, Phoenix-ul, li s-ar tolera, ierta sau idealiza retroactiv astfel de "comportamente", socul prezentului e de obicei prea puternic pentru un exercitiu de toleranta asemanator. Construct normat si judecabil, identitatea isi vede granitele atinse in Performance, unde, ne spune Mick Jagger, "Nimic nu e adevarat, totul e permis".