Normalitatea coruptiei

Ziarele, revistele, jurnalele de actualitati ale televiziunilor sint pline de informatii privind acte de coruptie, politicieni, magistrati, functionari corupti, retele de delapidare etc. Un barbat care a asistat, nu de mult, la ceremoniile de canonizare a Mitropolitului Andrei Saguna i-a strigat presedintelui, in momentul in care acesta parasea Catedrala Mitropolitana din Sibiu: "Opriti coruptia din tara!". Sa se fi gindit ca numai Domnul mai poate stavili fenomenul, cum a incercat odata Voda Cuza? Un faimos jurnalist american de investigatii, Greg Johnson, dupa ce viziteaza Romania, scrie: "Coruptia nu este tinuta sub control, multi muncitori calificati au emigrat si salariile sint mici – aproximativ 500 de dolari pe luna" („Romania Libera" din 31 oct.). Istoricul Neagu Djuvara, intr-o dezbatere televizata, indemna educatorii sa invete copiii, inca de la virsta frageda, odata cu literele alfabetului si cele patru operatii, sa urmeze preceptul "Sa nu furi!". Profesorul Septimiu Chelcea, intr-o carte de succes, publicata acum citiva ani, constata ca frauda (copiatul) a devenit o practica curenta printre studenti si uneori si printre profesori. Nici unii, nici altii nu se simt vinovati, nu-i incearca nici o rusine. Recent, ziarul spaniol "El Pais" scrie ca Romania traieste cu spatele la Schengen, contrabanda si coruptia, traficul ilegal impiedica aderarea. Eforturile autoritatilor de a stopa fenomenul sint sterile, asa se vede din afara. Am ales doar citeva exemple din realitatea noastra imediata, coruptia pare sa se fi instalat ca o  constanta, ca o normalitate in viata noastra sociala si in structura personalitatii de baza a romanului. Angajarea in actiuni care stirbesc onoarea nu pare sa-i inhibe pe multi dintre conationali. Iar formulele de coruptie par sa nu aiba limita, inventivitatea e o trasatura recunoscuta a romanului.

Am gasit, cercetind dictionarele, nu mai putin de 15 sinonime ale cuvintului coruptie: ademenire, alterare, cangrena, deformare, degradare, depravare, imoralitate, injosire, orgie, perversiune, putreziciune, seducere, stricaciune, trafic de influenta, viciu. Cele mai multe descriu nu atit procesul, cit efectul, instalat in atitudini, reprezentari sociale, mentalitati, comportamente curente, chiar in structura individuala, ca trasaturi de baza ale personalitatii. Dar lantul nu se opreste aici, de la indivizi si grupuri se propaga inspre institutii – sleindu-le – si catre opinia publica, instaurind ideea colectiva ca fenomenul este atit de bine insurubat, incit nu poate fi eradicat. Pentru romanul de rind a devenit o normalitate, el stie ca nimic nu se poate misca daca nu dai, iar cei care au acumulat averi imense din coruptie, mai ales din afaceri cu statul si functionarii sai, au devenit persoane publice ascultate, staruri, personalitati de referinta, modele. Titlul de „mogul" nu inseamna  azi o etichetare negativa, ci un model de succes pe care multi l-ar urma. Lideri de opinie, unii condeieri si „analisti" se gudura adesea pe linga cei care au dobindit averi suspecte, le fac jocul, pentru a se infrupta din ramasitele de la masa stapinului. Ce tablou!

Trebuie sa precizam ca trasatura aceasta a psihologiei nationale si practicile aferente nu sint noi si nici nu ne apartine patentul. In Grecia Antica, acolo unde s-a nascut democratia, sistemul era adesea corupt, delatiunea punea adesea in evidenta coruperea idealului unei societati a increderii. Si cite s-au intimplat de atunci! Pentru a stavili coruptia functionarilor Comunitatii Europene exista o procedura de sanctionare: la 26 mai 1997 s-a convenit la zece ani de inchisoare si amenda de 150.000 euro pentru functionarii de la Bruxelles sau din statele membre care ofera sau accepta avantaje decurgind din statutul lor public. E, deci, o preocupare a intregii comunitati, dar pare ca fenomenul a inflorit mai ales la noi. Din  tara noastra provine demnitarul european care ne-a umplut de rusine, recent, la Bruxelles si care nu a avut macar rusinea de a se retrage (cartea domnului Chelcea se cheama „Rusine si vinovatie in spatiul public"). Romania a fost atentionata, gasesc cercetind presa, direct si indirect, in repetate rinduri, ca este perceputa ca o tara cu grad ridicat de coruptie. Rapoartele pe justitie, declaratiile explicite ale Angelei Merkel la Bucuresti sau cele ale ambasadorului SUA stau marturie. Avertismente fara ecou. Culmea cinismului: doi fosti demnitari, dovediti corupti, vor sa initieze o campanie de combatere a coruptiei de astazi. Despre ei insisi, nici un cuvint!

Interesul pentru tema mi-a fost stirnit de lectura intimplatoare a unei carti publicate in Anglia in 2006 si traduse la Chisinau, in 2008: Heather Grabbe, Puterea de transformare a UE (Editura Epigraf). Am ajuns intimplator la aceasta carte despre „europenizarea" prin aderare in Europa Centrala si de Est, mi-a aratat-o un tinar coleg care-si are obirsiile in Moldova de dincolo. Subtitlul sugereaza, de fapt, presiunile exercitate asupra tarilor din aceasta zona, in conditiile in care isi doreau aderarea, pentru a se conforma normelor UE. Autorul, doamna Grabbe, absolventa a universitatilor Oxford si Birmingham, a facut parte din echipa lui Olli Rehn, Comisarul European pentru Extindere, si a avut un rol decisiv in managementul acestui proces. Profesor universitar, autor al unor carti despre largirea UE, buna cunoscatoare a fenomenului, din interior, a avut la dispozitie intreaga arhiva care a inregistrat tratativele. Marturia sa ne ofera o imagine a competitorilor angajati in efortul de pregatire pentru aderare si a celor care gestionau procesul. Cartea a fost publicata inaintea acceptarii noastre si infatiseaza desfasurarile din anii premergatori. O lectura deosebit de instructiva. Trebuie sa spun, chiar inainte de a comenta, ca am ramas cu un sentiment  de adinca frustrare: Romania e amintita doar in fuga, „eforturilor" noastre li se acorda un spatiu extrem de redus, calificativele nu sint magulitoare si, mai ales, nu ne bucuram de simpatia acordata liderilor (Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia si Slovenia „au facut progrese insemnate, chiar de la inceput") si nici macar de un interes aparte, analizindu-ni-se evolutiile, cum este cel acordat Bulgariei. Si noi care credeam, cum ni se spunea atunci, ca sintem mult mai bine situati decit vecinii din sud! Criteriile de aderare au fost „inconsistente" si au prezentat multe „ambiguitati", deciziile de a invita „state codase la negociere" au fost determinate de „sustinerea operatiunilor militare din Kosovo din aprilie 1999", inclusiv permisiunea de a utiliza spatiul aerian pentru bombardare, si nu de progrese reale. Clar, decizie politica. Totusi, Bulgaria a fost invitata in 2000, datorita imbunatatirii stabilitatii macroeconomice, au existat „toate motivele" sa se sustina ca Bulgaria a progresat „suficient de mult", in timp ce „Romania a facut foarte putine progrese". Desigur, unii ar putea jubila, cine era atunci la putere? Dar „partidele romanesti de opozitie aratau si mai rau". (p.33). Bulgaria si Romania „au ramas in urma", dar, in timp, „guvernul de la Sofia a facut progrese mai mari decit cel de la Bucuresti". Si asa mai departe. Iata opinia unui tehnocrat care–si formuleaza concluziile evaluind faptele, nu declaratiile. Cine vrea sa cunoasca adevarul, sa citeasca aceasta carte si va afla care e explicatia miracolului aderarii. Il asigur ca va avea un gust amar.

Ce-i de comentat aici? De la cine mai putem astepta o atitudine realista, un comportament consistent de abordare a motivelor care ne-au plasat pe ultimul loc din Europa? Intr-o anume normalitate? Cum ne putem scutura de aceasta eticheta? Stim cum, multi dintre noi. Putem?

P.S.: Pentru cei interesati de o analiza obiectiva: cartea poate fi gasita la Libraria Avant-Garde, de pe Lapusneanu.