O alta acceptie

Nu-mi pot aminti, oricit m-as cazni, in ce imprejurari anume l-am descoperit pe Geo Bogza. Stiu ca suna cam bizar si trimite spre o halucinanta inversiune cronologica. Descoperi, in mod normal, un contemporan (ma gindesc, fireste, la situatia – privilegiata – a criticului literar, care poate lansa, intuind cu precizie, un mare talent, o viitoare importanta valoare). Dar conditiile noastre au fost – si inca mai sint, din pacate – specifice. In ciuda deschiderii si, as zice (doar tehnic insa, chirurgical, fara pic de rautate sau ironie), in batjocura circulatiei de carte (si, implicit, a accesului la cartea  romaneasca), Basarabia mai e, in fond (si cu exceptiile care, n’est pas?, nu fac decit sa intareasca regula), o enclava culturala. Chiar in lumea academica te izbesc uneori carente – de formatie si cultura – strigatoare la cer, neverosimile prin, cum sa spun?, elementaritatea lor. Pare atit de firesc sa stii cine a fost, de exemplu, Slavici, Cosbuc sau Bacovia. S-ar zice ca nici numele lui Cotrus, Fundoianu sau Ilarie Voronca nu trebuie sa-ti puna interlocutorul in dificultate. Intr-o evidenta si jenanta (cazul fericit, totusi, pentru ca reactia obisnuita, media statistica asa-zicind, e sa nu te sinchisesti deloc, sa nu te simti nicidecum frustrat, sa consimti senin la propria ignoranta) dificultate: trebuie neaparat facuta aceasta precizare, e principial. Voronca?! Absolventul de liceu, chiar studentul la filologie stringe nonsalant din umeri. Nu-i bai, draga, spune atitudinea; conteaza sa ai bistari, pile, sa-ti faci aparitia printre colegi vijelios, cu BMW-ul de linie felina, de nu cumva cu Porsche-ul patern (ni s-a deschis de curind, apropo, la Chisinau, un centru in acest sens, ca si cum asta ne mai lipsea pentru a atinge nirvana!).

Dar l-am descoperit (revin la Geo Bogza), pe bune, fiindca in scoala, evident, nu ni s-a predat (cine ar fi admis sub Brejnev asa ceva?), fascinat de o scriitura care nu s-ar fi putut regasi – stilistic vorbind -, neam, in "Moldova Socialista", de exemplu, sau "Cultura" ori, mai tirziu (ca fiindu-i asa-zicind succesoare), "Literatura si Arta". Nu citisem nimic pina atunci – si nici n-as fi avut cum – ceva asemanator. Specia era ilustrata de alineate anodine, tendentioase, exasperant de false, impregnate pina la satietate de ideologicale.

Dar nu ma apuc sa repet aici poncifele criticii literare apropo de valoarea reportajelor acestui mare interbelic. Sint, nici vorba, modele autentice: mari, eclatante, chipuri sui-generis ale genului. Altceva voiam sa spun si va rog sa ma iertati pentru acest cam lung ocol pina la introu… In miini imi picase Basarabia, tara de pamint, insumind (probabil exhaustiv, cel putin asa imi place sa cred) reportajele pe care tinarul Bogza le-a trimis redactiei sale prin anii treizeci ai secolului trecut (1934? – nu-mi amintesc tocmai bine). Le-am citit tot mai frapat, pina cind am ajuns la textul despre Balti, orasul in care m-am nascut (chit ca n-am stat acolo decit o saptamina, cit s-a aflat mamica la maternitate). Bogza are un ochi fabulos, vede intr-adevar enorm, poate alterna fulgerator detaliul cu panorama, are, in egala masura, sentimentul nuantei si pe cel al altitudinii. Plus – sa mai bag un truism – o expresivitate de romancier. Ei bine, toate astea au dilatat intr-un mod homeric precaritatea de altadata a orasului meu natal. Imi staruie si acum, vie, aproape palpabila, tridimensionala oricum, scena de la gara, cu mustele pe care, zice Bogza, trebuia sa le razuiesti de pe fata, intr-atit erau de multe… Un oras din infern, mai spune, intr-un loc, reporterul. Probabil. Foarte probabil, ca sa fiu si mai concesiv. Insa adevarul indenegabil de atunci (pentru ca il confirma indirect varii statistici si rapoarte ale vremii) a trebuit, marturisesc, sa strabata printre ecluzele unui destul de batos ultrapatriotism local. Aveam un alt Balti in memorie si rindurile lui Bogza mi s-au parut la inceput o blasfemie. Nu erau, bineinteles, nu puteau sa fie: pot spune asta si fara a-mi reprima aplombul exegetic…

Am fost zilele trecute intr-acolo si am coborit, ca si autorul Poemului-invectiva, la gara. Am batut apoi strazile: murdaria si mirosul pestilential au disparut; in centru, pe alocuri, te corupe cite un licar european, de sticla incastrata in metal. Dar atmosfera e oarecum ostila, rece, indiferenta. Nu ai sentimentul inefabil al comuniunii cu omul din strada, cu vinzatoarea de la ghiseu, cu talciocarul care te imbie sa-i vezi marfa s.a.m.d., ca in alte parti. Senzatia de solitudine e mai pronuntata, mai grea. Mergi printr-un pustiu forfotitor de voci si chipuri. Infernul la care se referea ingrozit Bogza a capatat intre timp o alta acceptie: alteritatea…