O carte exceptionala

Numele autoarei, Izabella Krizsanovski, imi era – imi este – complet necunoscut. Titlul cartii, in schimb, mi-a stirnit curiozitatea si, ca sa fiu in nota, mi-a deschis apetitul: Fascinatia enogastronomica in literatura romana (Tipo Moldova 2000). Sa vedem ce intelege autoarea prin enogastronomie. Neutilizate in limba romana, enogastronomie si enogastronomic vin din spatiul cultural mediteranean. Pentru autoare, enogastronomie poate insemna doua lucruri: "1) arta prepararii mincarurilor alese si a imbinarii lor cu vinurile (prin extensie, cu bauturile) adecvate; 2) productia gastronomica si vinicola (prin extensie, alcoolica) a unui tinut". Este evident ca autoarea retine primul sens si, mai mult, incearca sa vada cum apare aceasta arta a lui bien vivre in literatura. Ideea, sint totusi obligat sa precizez, nu este noua. E o tema critica deja abordata, si imi face placere sa ma numar printre "pionieri", printre aceia care au incercat sa o exploateze (in legatura cu Caragiale mai ales). Dar cartea dnei Krizsanovski este prima cercetare unde talentul isi da mina cu inventivitatea critica iar istoria literara solida se imbina armonios cu eseul dezinvolt si briliant.

Ca Izabella Krizsanovski isi domina suveran obiectul de studiu se vede din capul locului, chiar din "introducere". Fara sa faca parada de eruditie, izbutind sa ramina naturala si sa dea impresia spontaneitatii, autoarea face un spectaculos (dar deloc gratuit) zigzag printre nume ca Levi-Strauss, Barthes, Calvino, Kierkegaard, Voltaire, Rousseau, Kant (autor – stiati? eu nu – al unei teorii a betiei), Hegel, Cioran, pina la intens mediatizatul astazi Michel Onfray. Nu putea lipsi Brillat-Savarin, dupa cum nu puteau lipsi inca alti citiva clasici in materie. Pentru autoare, mincarea – sau ma rog, mincarea si prepararea ei – reprezinta, fireste, o tema literara. Episoadele respective se pot insera firesc in trama epica, pot adica sa nu apara drept niste "adausuri", niste "lipituri". Exceptie fac scriitorii – citiva de prim rang – care si-au incercat puterile compunind ei insisi carti de bucate. In fine, mincarea si bautura pot marca destinul existential al unui scriitor. Acest din urma aspect iese din aria de preocupari a cartii de fata, el putind constitui obiectul unei cercetari aparte.

Cartea se mentine intre cadrele unui demers coerent, adecvat, fara extravagante; nu e o "noua" critica, ci o critica solida, aplicata, cu priza la text. Noua este perspectiva, dupa cum noua este – cel putin in Romania – tema abordata. Ceea ce nu e deloc putin.

Unde mai pui ca autoarea are si mult umor. Folosindu-se de o sugestie din J.-P. Richard, Izabella Krizsanovski propune, in gluma, o clasificare a operelor analizate in functie de cheia enogastronomica. Pasajul merita reprodus in intregime: "Ion Creanga – placinta cu poale-n briu; Alexandru Odobescu – platica la gratar; I.L. Caragiale – aperitiv, «mizilic» si bere; I.Al. Bratescu-Voinesti – covrig; Mihail Sadoveanu – ciorba de potroc, clapon fript in tigla si vin de Cotnar; Tudor Arghezi – cartof; Cezar Petrescu – sarmalute de trei feluri; Damian Stanoiu – azima cu gust de sunca si Cointreau; Ion Marin Sadoveanu – piftie; Al. O. Teodoreanu – sampanie; Grigore Cugler – limba à la Cugler in foi urmuziene; Eugen Barbu – peste; Marin Sorescu – fasole; Livius Ciocarlie – macaroane Torontaler".

Nu sint singurele nume de care se ocupa autoarea. Un capitol preliminar propune de altfel niste incursiuni rapide (ar fi putut sa fie altfel?) in literatura universala, cu opriri la Rabelais, Cervantes, Goldoni, Baudelaire, Zola, Huysmans, Proust, Hasek, Calvino. Partea consacrata literaturii romane incepe cu … inceputurile, recte cu Neagoe Basarab, Cronicarii moldoveni, Cronicarii munteni, Dimitrie Cantemir. Budai-Deleanu ocupa locul pe care il merita prin imaginatia deliranta cu care descrie raiul tiganesc. Iancu Vacarescu "ohteaza" a jale asteptind sa i se dea ceva de baut; e foarte receptiv, vrea si vin romanesc, si vin strain, si porto, si sampanie, si … bere. La Anton Pann predomina mai curind latura moralizatoare. In ce-i priveste pe Kogalniceanu si Negruzzi, nu insistam, toata lumea cunoaste rolul lor de inainte-mergatori iar cele 200 retete… au ajuns un clasic in materie. Din Filimon stiam cu totii (influenta scolii) reteta mielului fript hoteste; autoarea merge mai departe si observa, subtil, cum ospetele date de Paturica jaloneaza ascensiunea lui sociala. Am fost oare cu adevarat atenti, citind Chirita, la tabieturile culinare ale lui Birzoi? Nu cred. La Ion Ghica interesul documentar e dublat de savoarea stilistica. Ar trebui sa consacram mult spatiu pentru a prezenta modul in care Izabella Krizsanovski analizeaza – as zice, pina la epuizare – operele citorva scriitori pe care ii socoteste in cel mai inalt grad reprezentativi pentru tema de discutie: e vorba in primul rind de Creanga si Sadoveanu. Ma declar batut si il las pe cititor sa descopere singur bogatia, finetea si inventivitatea analizelor. Odobescu se amuza alcatuind liste de bucate in care parodia curentul latinist. Caragiale? Aici sint pe teren cunoscut si nu pot, din nou, sa nu subliniez excelenta exegezei. Nu e mai putin adevarat insa ca, in 1976, am avut, en toute modestie, citeva intuitii interesante. Nu putea lipsi, fireste, Hogas cu faimosii hribi ai parintelui Ghermanuta. Despre Sadoveanu, am spus: autoarea alcatuieste o adevarata monografie, da senzatia ca nimic din ce tine de tema abordata n-a ramas pe dinafara.

Ma apropii de sfirsit si constat ca n-am ajuns nici pe departe sa enumar macar lista autorilor studiati. Iat-o: Ion Pillat, Mateiu Caragiale, Ilarie Voronca, Cezar Petrescu, Damian Stanoiu, Grigore Cugler, Al. O. Teodoreanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, G. Calinescu, Ion Marin Sadoveanu, D. Popovici, Vasile Voiculescu, Eugen Barbu, Mircea Horia Simionescu, Paul Georgescu, Sorin Titel, Marin Sorescu, Emil Brumaru, Bedros Horasangian, Livius Ciocirlie, Mircea Cartarescu, Simona Popescu, Daniel Vighi. La toti acesti autori, identificarea codului gastroenologic genereaza interpretari inedite. Autoarea "descopera" autori care se preteaza in mai mare masura unor astfel de lecturi, lumineaza din unghiuri inedite situatii care ne erau familiare pina la a deveni banale. "Reabiliteaza" autori despre care am si eu convingerea ca au fost nedreptatiti de istoria literara. Unul dintre ei este Al. O. Teodoreanu, "victima" a lui G. Calinescu, care nu avea deloc umor (Calinescu, evident). Hronicul mascariciului Valatuc, scrie autoarea – si ii dau totala dreptate – este un text incintator, dincolo de demonstratia de virtuozitate stilistica. Cit priveste epigramele lui Pastorel, ele sint, multe dintre ele, adevarate capodopere. Iau una la intimplare: "Fa-ma, Doamne, morcov, ceapa, ⁄ Fa-ma, Doamne, tot ce vrei, ⁄ Praz, dovleac, spanac, ardei,⁄ Dar pazeste-ma de apa!". Iar celebrul epitaf este genial: "Aici zace Pastorel ⁄ Suflet bun si suflet fin ⁄ Daca treceti pe la el ⁄ Nu-l treziti, ca cere vin". Simpla existenta in modernitate a unui scriitor atit de rafinat ca Pastorel arata bogatia traditiei enogastronomice in literatura romana. O traditie care si-a gasit acum, prin Izabella Krizsanovski, interpretul capabil sa o puna in valoare.

P.S. Iar ideea de a adauga un capitol intitulat: "Gurmanzi, cafenele, afaceri literar-gastronomice" merita si ea nota maxima.