O dimineata cosmopolita

Acum vreo doua saptamini, primul ministru Boc a facut cadouri ministrilor sai numai lucruri romanesti. Voia astfel sa dea pilda romanilor sa cumpere numai produse romanesti, ca o "masura anticriza". Vai, ce bine, mi-am zis, asa trebuie sa procedam! De-a lungul anilor, astfel de apeluri au mai existat: dinspre politica si presa. Imi amintesc de un articol minunat al lui Florea Ioncioaia, aparut in paginile acestui ziar cu ani in urma, in care milita foarte convingator tot pentru cumpararea de produse romanesti si, implicit, pentru ajutorarea economiei nationale. Era scris bine articolul, nemteste, am ramas dezamagit putin cind am aflat ca Florea e moldovean. Vreo saminta de neamt, pierduta dupa bataliile de la Marasti, Marasesti si Oituz, tot trebuie sa aiba el, m-am gindit, ca orice roman fara incredere in vita nationala.

Totusi, nu trebuie sa fii vreun economist de talia lui Daniel Daianu sau Thedor Stolojan, ca sa pricepi ca romanul cumpara produsul mai ieftin, iar acesta nu este cel romanesc de cele mai multe ori. Dincolo de acest adevar, eu constat insa altceva. Aproape tot ce ma inconjoara, ma impresoara, ma incercuieste si in final ma cucereste nu este romanesc.

Sa luam o dimineata oarecare…

Cind ma trezesc, imi scot pijamalele galbene, chinezesti, care din fabricatie put a petrol, mirosind astfel si dupa a saptea spalare, si imbrac niste pantaloni scurti din Cehia si un tricou Mens-World, facut, probabil, la mina a treia, de indieni, thailandezi sau asa ceva. Imi fac o cafea braziliana (vorba vine) filtru la masina Rowenta, produsa de Victronic-Germania. Fireste, cafeaua e amestecata si ambalata nemteste. As fi vrut sa-mi fac si o limonada din lamii venite din Azerbaidjan, insa robotul de bucatarie Philadelphia, produs de Zhejang-China, e defect.

Apoi, la indemnul mamei, cum ca "ne maninca gindacii istia", iau vermorelul nou-nout elvetian (am aruncat dracului hleabul frantuzesc de pe la 1912, cumparat cu ajutor de la stat de bunicul meu, ca sa stropeasca via impotriva manei) si stropesc cartofii impotriva gindacului de Colorado din Colorado. Scula din tara cantoanelor lui Federer pulverizeaza minunat, praful albicios din Ucraina topit ("dizolvat" pentru cei mai culti) in apa omoara gindacii americani ca pe muste, mai ceva cum ne-au lichidat ei la Ialta si Malta. Babele spun ca, in urma atitor stropiri, barabulele nu mai au acelasi gust ca altadata. Le cred!

Dupa aceea ma barbieresc cu o lama Wilkinson facuta cadou de fiu-meu din Italia. La plecare i-am indesat si eu in geanta doua borcane cu gem de capsuni (de-ale noastre, nu din cele aduse din Turcia, care se chiflicesc ca rahatul de pisica si nu poti face gem din ele cit ii haul) si i-am examinat lucrurile dinauntru – toate straine!

Pe urma deschid frigiderul multinational (motorul de colo, aparatura de colo, carcasa de dincolo) sa caut ceva de mincare. Am asa: o cutie cu margarina President, Bourgbarre-France (scrie pe ea "unt semigras", ai naibii frantujii astia, la ei totul e aproximativ, "semi" sau "demi": semiesec, semiimbecil, demisec, demi… virgina ), unt elvetian, peste congelat norvegian (6 lei, crapul de Dunare e 14 lei), banane aduse cu viteza lui Usain Bolt direct din Jamaica (2,5 lei, iar merele noastre de Voinesti 4,5 lei), salam cu dioxina adus(a) din Irlanda, muraturi bulgaresti murate direct la Kozlodui. In bucatarie tot asa: drojdie turceasca, Delikat importat si distribuit de o firma din Republica Moldova, fasole alba cu bobul mic din China, usturoi tot din China, melcisori fusilli (Italia), o cutie de Whiskas, pe care scrie in romaneste, in sirbeste, in bulgareste, in polona, in turceste, in slovena, in macedoneana, probabil produs fabricat pentru amarastenii din Est. De cind maninca Whiskas, motanul meu Anghel Catran nu mai face "miau", ci "mao", de aceea ma gindesc ca "bombonelele" or fi chinezesti.

Imi vine chef de-o mamaliga. Pentru asta am la dispozitie malaiul extra produs in Ungaria. Na, frati romani! Al nostru este numai tiocul de hirtie in care este ambalat, la Berceni. Aprind aragazul nemtesc cu chibrite din India, pun apa (slava Domnului, asta-i romaneasca – deocamdata!), nu uit sa pun sare gema "groasa" din Ucraina si… tot asa.

Cind e gata, ies la masa de sub salcie si maninc mamaliga cu brinza italiana (formagi grattugiati, Grana Padano) pe fondul sonor al urletelor, chipurile bizantine, din microfonul Bisericii din apropiere. Nu-i nimic, tot n-am fost eu in concediu: imi inchipui ca ma aflu pe malul Bosforului si ascult muiezinii din minarete chemind credinciosii la geamie: Lia-illiaha il- Allahu Muhammad Rasul Ulla!

In acest timp imi fac planul pe ziua in curs. Mai intii o sa merg sa-mi iau piine. Deschid teschereaua facuta in Lituania, dar – shit! – imi scapa imprecatia stramoseasca: nu mai am nici un chior de money. Nu-i nimic, ma imprumut la prietenul meu venit din Grecia. Mai intii voi lucra citeva ore pe computerul american la traducerea mea ruseasca. Dupa aceea voi calatori cu autobuzul german, luat la mina adoua, da’ bun pentru noi, ca sa merg la banca cu capital francez, ca sa-mi rezolv problemele pecuniare. Dar sa nu uit sa ma intorc acasa la timp, ca sa vad ce face Porumboiu. Nu fiul, care face filme bune, dar pina nu-s luate in seama pe Sena sau pe Riviera nu-s socotite bune pe Dimbovita, ci tatal. "Plaiesii" tatalui, cum ii alinta presa, adusi de prin Africa sau Brazilia, au un meci important. Ma ogoiesc stiind ca si garda personala a Maritului Stefan era formata din nemtalai. Dupa ce-mi voi termina treburile cu banca, am sa merg la o terasa sa beau o bere (straina, fireste). Voi sta intre tineri vorbind romgleza si voi asculta la maximum de decibeli muzica anglo-saxona, cintata de zeii lor zgomotosi. Si ma cuprinde un frison de insingurare, cum zice prietenul meu Viorel Ilisoi intr-un articol: "Numai eu sint roman in casa asta construita de muncitori chinezi. Si nici asta nu-i sigur, fiindca domnul Neagu Djuvara sustine ca as fi cuman".

*

Cu multi ani in urma, in vremea comunista, a rulat la noi un film indian de mare succes: Vagabondul, cu Raj Kapoor. S-au indoit barele de protectie din fata ghiseului de la cinema Republica, de cit s-au impins doritorii de bilete. Cu traista-n bat, imbracat ca un pui de bogdaproste, vagabondul porneste in lungul drumului si cinta cu inconstienta saraciei celebrul cintec Mera huta he japani – Pantofii (papucii) japonezi, melodie cintata apoi la noi de extraordinara Naarghita, care, mi se pare, anul acesta a implinit 70 de ani.

Refrenul cintecului, intr-o traducere aproximativa (imi apartine) suna cam asa:

Nadragii – lina englezeasca

Boneta e curat ruseasca

Pantofii – made in Japan

Doar sufletu-i de indian.

Ma intreb daca in mamaliga asta cosmpolita, prost mestecata, mai ramine loc de "suflet de roman". Cu alte cuvinte, in stratigrafia profunda a neamului, in ultima incapere a inimii, nu a intrat cumva ceva ce are sa trunchieze drumul vietii noastre? Nu cumva ne imputinam pe zi ce trece? Oare nu ne imputinam in acele "locuri cetluite", chiar si in acea topografie a ascunsului de care vorbea Andrei Scrima in "Timpului rugului aprins"?

Publicitate și alte recomandări video