O experienta culturala

Povesteam aici – cu ceva timp in urma – faptul ca dezvoltasem in copilarie, la un moment dat, placerea stranie si usor perversa de a urmari filmele nord-coreene transmise (destul de frecvent) de televiziunea romana ceausista. Obiceiul meu era privit cu circumspectie de familie si prieteni. Cred ca, daca n-as fi fost un copil (relativ) normal in celelalte detalii ale vietii, taica-meu ar fi luat in considerare, foarte serios, ipoteza de a ma duce la un specialist in psihiatrie"productie cinematografica" din stirpea amintita, poate ginditi ca exagerez. Nu e cazul. Filmele respective depaseau mult pragul irationalitatii, avind in ele – din unghiul unui om normal cel putin – ceva morbid, patologic. Dominau acolo mai ales istorioarele in care indivizii isi parasesc/tradeaza/reneaga familia, pentru a-si dedica viata Partidului si, cu precadere, tovarasului Kim Ir Sen. Situatia friza bineinteles ne-naturalul si anti-umanitatea. Nu putea fi acceptata, in intimitate, ca posibila, banuiesc, nici macar de cel mai inflacarat dintre bolsevici. Si, totusi, eu mi-o asumam – in postura de spectator – cu o voluptate, cum ziceam, teribil de suspecta.

Rememorez si acum, iata, "cazul" unei tinere nord-coreene, fara sot si cu o droaie de copii in jurul sau. Munceste ca un robot, la strung, de dimineata pina seara, face mincare, spala, vede de micuti si doarme doua ore din douazeci si patru pe o sumbra rogojina. Imbatrineste si e plimbata de progenituri (devenite acum adulti), agale, prin parc. Parc dintr-o noua Coree, se-ntelege, super-dezvoltata. Babuta se opreste deodata (acesta este, de altfel, ultimul cadru al filmului!), cu o cautatura agresiva (neasteptata si cumva nepotrivita – pina atunci personajul fusese numai zimbet si docilitate, o adevarata mamaruta cu ochi migdalati), si se rasteste catre unul dintre fii: "Nu mi-ati fost deloc alaturi la greu!". Apoi, dupa o scurta cogitatiune, (stra)luminindu-se subit, adauga: "Doar EL, EL nu m-a parasit nicicind!". Baiatul deschide liniutele oculare cit doua cepe modificate genetic si articuleaza un haaa prelung-interogativ. "EL, tovarasul Kim Ir Sen", racneste batrina cu nedisimulat fanatism, iar muzica entuziasta (brigadiera) pune capat abrupt peliculei cu functionalitate "paideica" evidenta. Inchideam cuminte (de obicei) televizorul si ma puneam in pat, incercind sa nu ma gindesc prea mult la ora de mate de a doua zi.

Am crezut episoadele in cauza, vreme indelungata, nevinovate bizarerii ale junetii si nu le-am atribuit vreo miza psihanalica semnificativa. Deunazi, insa, am hotarit sa urmaresc, pe nepusa masa, un film sud-coreean difuzat de HBO. Prestigiul cinematic al canalului si provenienta "sudica" a peliculei nu mi-au indicat nici o secunda eventualitatea retrairii unor epifanii ale copilariei. Desigur, nu-mi imaginam ca voi urmari o capodopera (desi cotatia criticilor era de trei stele). Baiatul meu vazuse clasificarea horror in prezentarea productiei (cu titlul infricosator Monstrul) si, la insistentele lui, am decis sa ma las, nouazeci de minute, prada emotiilor reptiliene. Nu mica imi fu mirarea sa descopar rapid imaginile (e drept, mai colorate!) ale unei lumi aparent apuse si derularile fantasmagorice ale unui "timp pierdut", vorba lui Proust. Tema (horror) nu iesea dintr-un tipar (american) arhi-cunoscut. Ipochimenul postindustrial – cinic si egoist – polueaza fara menajamente mediul, generind mutatii teratologice ale naturii. O astfel de "mutatie" devine un peste din riul Han, peste transformat intr-o creatura amfibie sinistra, ce se hraneste cu oameni insfacati la intimplare de pe strazile orasului. Tema, ca tema, dar interpretarea? Ei, aici ar fi mai multe de spus.

In primul rind, am sesizat o imensa nevoie de concretete in constructiile asa-zicind "simbolice" ale scenaristilor/regizorilor/actorilor (nu-mi cereti nume, mi-e imposibil sa le transcriu!) sud-coreeni. Aceasta era si o meteahna nord-coreeana, ceea ce scoate, volens-nolens, ideologia comunista din culpa si ne trimite, obligatoriu, la fondul mentalist oriental. Adica – daca intr-un film de pe vremuri (nord-coreean) – un personaj trebuia "ilustrat" ca negativ, nu era de ajuns evidentierea unui/unei singur(e) gest/detaliu/fapte incriminatoriu(i), ci se arunca in lupta o intreaga armata de "vicii" particularizatoare: tipul fuma/minca/bea dizgratios, ridea zgomotos si imbecil, dovedea impolitete strigatoare la cer, gesticula rudimentar etc., etc. Trecerea de la gindirea concreta la cea abstracta se facea extrem de greu (daca se facea) si te ametea cu "trimiterile" (excesive) ajutatoare. Uimitor, Monstrul sud-coreean (produs in 2006!) nu iese din enigmatica regula de – cum sa spun? – trivializare, torpilare a metaforei. Filmul e o veritabila epopee a concretizarii oricarei abstractiuni, un monument al reiterarilor si explicatiilor redundante. In ciuda gravitatii lui terifiante, ca si arhetipurile nord-coreene, reuseste sa fie, indirect si neintentionat, de un comic irezistibil.

In centrul actiunii se afla o familie exotica, formata din tatal batrin, cu trei copii adulti (un vinzator de chiosc, un licentiat somer, plus o campioana nationala la trasul cu arcul), si o nepoata de virsta scolara (fiica vinzatorului). Monstrul o rapeste pe aceasta din urma, care apuca insa sa-si sune tatal pe mobil, informindu-l ca este in viata, intr-un canal obscur al riului Han. Familia porneste in cautarea copilei, in pofida interdictiei vehemente a autoritatilor. Aventurile sint absurde si complet neverosimile, relatarea lor fiind irelevanta. Destul sa observ ca, pina la urma, cu exceptia vinzatorului de chiosc, toti se prapadesc in chinuri cumplite, inclusiv fetita pierduta in canal. Daca adaug faptul ca, dintre ei, vinzatorul mentionat ramine cel mai inutil din punct de vedere social, fiind oligofren, atunci va dati seama cu usurinta ca filmul nu are sens, cel putin nu un sens pentru lumea in care traim noi. Frapeaza insa, in interiorul acestor aventuri, "explicatiile" greoaie si concrete, de care vorbeam, insistenta activarii lor pe diversele paliere "epice" ale peliculei facindu-ne sa banuim ca ele ar ascunde mesajul moral inalt al "parabolei", dimensiunea sa estetica absoluta.

De exemplu, batrinul – intristat de faptul ca doi dintre copiii lui (fiica, sportiva faimoasa, si baiatul cu facultate) isi dispretuiesc fratele retardat – solicita un dialog "explicativ" (pe parcursul acestuia, vinzatorul tembel doarme pe jos – de altfel, somnul e principala lui "activitate", atipirile producindu-se brusc, cumva irepresibil! – si se zvircoleste cu mina bagata adinc in pantaloni, in dreptul organelor genitale). Le zice celor doi ca fratele lor era extrem de inteligent in copilarie, indrumind mereu calatorii rataciti spre destinatia corecta. El (batrinul) a dat totusi dovada de iresponsabilitate, petrecind mult timp la distractii. Ca atare, viitorul vinzator a fost nevoit sa caute de mincare prin vecini. "I-au lipsit proteinele", constata batrinul cu tristete si ne lasa sa intelegem ca, in respectiva carenta, s-ar contura si motivul slabirii mintii bietului baiat. "Astazi", adauga el, "de cite ori trage un vint, stiu daca este vesel sau trist". Pater familias nu-si mai poate stapini aici emotia si izbucneste intr-un plins convulsiv. Stupoare insa! Cei doi frati nu mai asculta de mult lacrimogena poveste, intrucit au adormit ei insisi bustean. Capetele le atirna cazute in piept, iar din gitlejuri le ies sforaituri ingrozitoare.

Andrei a ris cu lacrimi la acest film de un dramatism sfisietor. Nici Mr. Bean nu ar fi reusit sa-l inveseleasca mai tare. Eu am urmarit pelicula calm si taciturn, lasindu-ma traversat, precum in anii copilariei, de fiorii intensei "experiente culturale". In final, mi-am dat seama (revelatie ratata la timpurile junetii!) ca degeaba stam cu ochii pe cer in asteptarea extraterestrilor. Ei misuna voiosi, de la inceputuri, chiar printre noi.