Caută 
4 MIN
Guvernul unui stat suveran si membru al UE, Estonia, decide sa mute monumentul ostasului sovietic din centrul capitalei sale intr-un cimitir militar. Monumentul, in cel mai bun stil sovietic, din bronz si de doisprezece metri inaltime, facea de mult timp obiectul unei intense dispute, nu doar simbolice, intre extremistii rusofoni si cei estonieni. Cel putin asa sustine primul ministru al acestei tari, una dintre cele mai calme de pe pamint, altminteri.
Povestea se complica odata cu protestele violente ale unor bande de tineri apartinind minoritatii rusofone (dintre cei un milion trei sute de estonieni, aproape un sfert sint de origine rusa ori rusificati), care se opun acestui transfer. Rezulta de aici doua nopti de tulburari, un mort si zeci de raniti. Senatul Rusiei, despre care nici nu stiam ca exista, mai cu seama daca ma gindesc la gravele incalcari ale drepturilor omului din aceasta tara, a protestat inca inainte ca actiunea sa aiba loc, cerind chiar intreruperea relatiilor diplomatice cu aceasta tara. Guvernul rus a protestat de asemenea, in termeni mai mult decit vehementi, acuzind politia estoniana ca ar fi actionat cu prea mult exces de zel si guvernul acestei tari ca vrea sa faca uitata astfel lupta Rusiei contra fascismului.
Ambele argumente au, cel putin din punct de vedere psihanalitic, interesul lor. Cu o saptamina inainte, militia din Sankt-Petersburg (fost Leningrad) a maturat fara mila, intr-un mod care a ingrozit pina si pe birocratii de la Bruxelles – in general, foarte grijulii cu prezervarea relatiilor cordiale dintre Uniune si Rusia – o manifestatie de protest contra regimului neo-absolutist al lui Vladimir Putin. Unul dintre liderii opozitiei, marele sahist Gari Kasparov, a fost si el saltat si inchis o noapte, la fel ca si alte sute de manifestanti.
Insa apelul la memoria luptei antifasciste merita cel mai mare interes. URSS a facut din meritele sale legate de victoria contra lui Hitler unul din principiile legitimitatii sale morale, pe linga superioritatea intrinseca a comunismului in fata capitalismului. Se intelege ca Pactul Molotov-Ribentropp n-a existat niciodata si nici mina de ajutor data de sovietici nemtilor in distrugerea fulgeratoare a Poloniei din septembrie 1939.
Ceea ce este socant in aceasta perspectiva este nu atit utilizarea antifascismului ca merit moral absolut, cit ignorarea memoriei ocupatiei sovietice, de fapt rusesti, a tarilor baltice, ca si a estului Europei. Multi nazisti au fost niste bestii, iar doctrina lor o nebunie, dar nu toti germanii au fost nazisti si, probabil, pentru saracii estonieni ocupatia germana din timpul razboiului a fost infinit mai putin traumatica decit lunga si teribila ocupatie sovietica. A nu pune in balanta cele doua situatii, este o eroare fundamentala. Parintii mei, care au prins razboiul pe cind erau adoloscenti, imi relatau cu jumatate de voce, diferenta de tratament de care au beneficiat ei insisi, la citeva saptamini distanta, din partea soldatilor celor doua armate. Nemtii le dadeau ciocolata, eliberatorii sovietici le luau oile si porumbul. Ca sa nu mai vorbesc de restul ce a urmat, vreme de aproape cincizeci de ani.
Cinismul cu care Rusia invoca astazi lupta contra fascismului este legat de mitul antifascismului in general. Decenii de-a rindul, propaganda sovietica si comunista din lumea intreaga s-a agatat de mitul unui fascism fantasmatic, de nedislocat, mereu la pinda, parte indistincta a capitalismului si a societatii occidentale. Astfel, fascismul si-a pierdut calitatea de simpla doctrina politica, aruncata intre timp la gunoi peste tot, in Europa, cel putin, ci un tip psihologic, chiar o maladie. In schimb despre comunism, chiar si astazi, lucrurile sint impartite. Pe de o parte, regimurile comuniste, zise si ale socialismului real, apar mai mult ca niste forme pervertite, chiar tradari ale Marii Idei, in timp ce, pe de alta, comunismul ca doctrina, ca mod de gindire, este perfect legitim si moral. Poate cam exotic in anacronismul sau, dar perfect onest. Citeam de curind ca un activist trotkist (comunist radical) parizian a decis sa se pensioneze si sa lase Revolutia pe seama altora mai tineri. Urma sa aiba o pensie frumoasa, atit de la partid, cit si de la parlamentul UE, unde functionase mai multe legislaturi ca membru. N-avea nici o problema de constiinta, nimic sa-si reproseze, dupa o viata dedicata luptei contra capitalismului. Acesta (capitalismul) ii oferea insa acum o pensie cu care putea trai inca mult si bine onorabil si la care un sarman estonian sau moldovean din Imperiul comunismului nici n-ar fi visat.
De altfel, nu m-a mirat citusi de putin corul de indignari internationale in sprijinul lui Bronislav Geremek, fostul disident. Acesta,desi deputat european, a refuzat sa se conformeze noii legi a decomunizarii adoptate in Polonia, si care cere ca toti cei care au pozitii publice sa faca o declaratie de necolaborare cu regimul comunist sau asa ceva. Marturisesc ca nu-mi place deloc acest gen de legislatie, care face mai mult rau decit bine. Este vorba insa de legislatia unui stat democratic, membru UE si de problemele interne ale acestuia. Aceleasi spirite democratice ar fi intervenit oare in favoarea cuiva care nu vrea sa se conformeze legilor defascizarii de dupa razboi, din Germania?
Stim ca nu. Intrebarea pe care mi-o pun in legatura cu aceasta evidenta asimetrie, nu este de ce comunismul ar trebui tratat diferit de fascism, cind de fapt nu este decit o versiune inca mai grava a acestuia, ci daca este posibil sa lupti contra fascismului fara sa denunti comunismul?
