O mina de prieteni & un deget in plus

Citind aceste poezii, nu poti sa nu cazi pe ginduri si sa te intrebi in forul tau profund: oare ce-i existenta?!

Prin intermediul criticului literar Bogdan Cretu mi-a parvenit la Casa de Cultura o carte insolita, intitulata "nasturi in lanul de porumb"... E vorba de o antologie aparuta recent la editura Brumar, din Timisoara, ce cuprinde o selectie din poezia si proza a doisprezece tineri scriitori (un numar simbolic!), apartinind generatiei douamiiste: Vlad Moldovan, Constantin Acosmei, Radu Vancu, Rares Moldovan, Serban Axinte, Monica Stanila, Cristina Ispas, Claudiu Komartin, Stefan Manasia, Oana Catalina Ninu, Alexandru Potcoava si Vasile Leac, autori care au participat, seara de seara, vreme de o saptamina, la Cina cea de taina a Taberei de creatie de la Savirsin, un sat pitoresc din tara Maramuresului, situat pe un domeniu regal din apropiere de Arad. Desigur, la "tacerea" de la masa a mai participat un al treisprezecelea personaj, un fel de Mesia "guraliv, obositor si inutil" in piesaj, intrupat intr-un critic literar (e vorba chiar de Bogdan Cretu), care a avut "ingrata misiune" de a concilia conflictele iscate intre convivi si de a desemna, "impreuna cu doi dintre laureatii premiilor" editiei precedent, un "unic premiant". Tabara s-a lasat cu driblinguri metaforice prin iarba, cu "rataciri la miezul noptii", cu mese abundente, stropite din belusug cu alcooluri tari, cu tentative ratate de pescuit, precum si cu cintari din flaut si din lira, prelungite pina-n ziua. Dupa consumarea evenimentelor, au ramas gramezi de cenusa, lanuri de porumb cu fermoare, nasturi si alte accesorii intime agatate de frunze si stiuleti si, bineinteles, multa, multa poezie, care fumega si azi, la atita timp dupa consumarea evenimentului, invaluind intr-o ceata deasa coloanele arborilor seculari ai Castelului Regal... Volumul reprezinta un adevarat esantion alchimic douamiist, distilat in atelierele erosului si ale mortii. Unele dintre poezii au fost scrise la fata locului, altele - aduse de la departare. In cele ce urmeaza, ma voi opri asupra unuia dintre "apostolii" noii generatii prezenti in aceasta antologie: Alexandru Potcoava.

Bogdan Cretu il prezinta ca pe un arlechin iesit din mantaua, croita din foite de tigara, a lui Petre Stoica. Nascut in 1980, la Timisoara, e posibil ca tinarul poet sa se fi format in preajma autorului volumului Iepuri si anotimpuri, stabilit dupa 1989 la Jimbolia. E o anumita linie a liricii lui care ar putea sa vina si pe aceasta filiera. Eu l-as situa, insa, mai degraba in descendenta lui Edgar Lee Masters, autorul celebrei Antologii din Spon River (un fel de Purgatoriu uman al Americii), ce cuprinde o suita de biografii postume ale unor oameni in aparenta obscuri, marcati de drame mai mult sau mai putin marunte, ce-si dorm somnul de veci in pasnicul cimitir din Middle West. De altfel, influenta lui Masters asupra poeziei contemporane romanesti e una dintre cele mai consistente si se face simta atit in cadrul generatiei optezeci (la Stoiciu, de pilda), cit si la poetii nouazecisti (Ioan Es. Pop, Cristina Popescu), cit si la poetii ultimului val. E vorba, in principiu, de accesarea banalului, de exacerbarea elementului biografic, care, prin esentializare sau prin ingrosarea liniilor, capata valente simbolice, trecind din planul individual intr-unul general uman. Poetii ultimului val isi traiesc clipa la un mod paroxistic, ca si cum ar fi ultima. "Dar viata noastra deja s-a terminat/ cruzimea nu ne poate spune nimic/ usurinta cu care ne desfacem/ creierele sau ne departam picioarele/.../ toate se intorc impotriva noastra acum", scrie o alta reprezentanta a generatiei douamiiste prezenta in antologie, Oana Catalina Ninu. Daca ar trebui sa dau o definitie sintetica a modului cum percep poezia tinerilor, atunci as rezuma-o la imaginea unei imense scrumire, plina cu tot felul de chistoace, unele pe jumatate stinse, altele deja mucegaite, spre care se intinde cite o mina tremurinda in intuneric, pentru a mai trage un fum... La Lee Masters avem de-a face cu oameni morti care-si povestesc pe scurt biografia. In cazul generatiei milenare, e vorba, in cele mai multe cazuri, de mortii vii, care continua sa-si duca existenta printre noi. In eternitate trec doar anumite clipe, pe cit de banale, pe atit de dramatice ca experienta umana. Iata, de pilda, cum e "desenat" Costel, unul din protagonistii ciclului de versuri semnat de Alexadru Potcoava, "o mina de prieteni & un deget in plus" din antologie: "cu rucsacul militar in spate/ douazeci de kilograme de lenjerie si slapi/ se grabeste sa prinda trenul spre casa/ dupa inca o luna petrecuta in spital/ si cancerul care-i roade testiculele/ se grabeste sa prinda trenul spre casa...". Boala (cancerul) devine o a doua umbra a personajului, insotindu-l peste tot. In curind, din trupul sau va ramine o gramajoara de oase si de scrum. Drama se deruleaza secventa cu secventa, fara accente patetice. Faptul banal capata conotatii extrem de dureroase, greu de suportat chiar si pentru spectatorul neutru, ascuns in penumbra salii de spectacol: "costel isi va spala hainele si curat/ se va intoarce pentru inca o luna/ in care doctorii se vor gindi/ sa-i scoata sau nu/ timp in care el/ se va rade din ce in ce mai rar/ pe testiculele umflate (poetul foloseste cuvintul neos, n.n)/ din care moartea poate ejacula oricind". Iata, deci, o biografie condensata intr-un poem, as spune, antologic, care poate fi citit in diverse chei. Erosul si thanatosul se impletesc deopotriva, alcatuind un adevarat lant al nimicniciei vietii omenesti. si iata si un alt poem, "stefan", scris in aceeasi maniera tragico-ludica: "la patru ani in grupa mijlocie sora ta/ era gagica mea/ dormeam in acelasi pat/ unul cu picioarele/ la capul celuilalt/ inca nu-mi miroseau talpile totul era/ cum trebuie sa fie/ nu cred ca ti-am mai spus asta vreodata tie/ / spun acum/ intr-o zi m-am bagat sub plapuma/ sora ta era acolo/ am rugat-o sa-si dea jos pijamalele/ ea si le-a dat/ capul i-a ramas afara/ uitindu-se dupa educatoare/ in timp ce eu am sarutat-o intre picioare/ in locul acela unde daca ar fi fost baietel/ ar fi trebuit sa fie ceva/ dar se pare ca oricum ceva a fost acolo/ pentru ca ea tresarit...// noi doi stefane ne-am impuscat apoi/ pe strada noastra ani de zile cu cornete...". Confesiunea are loc mult timp dupa aceasta intimplare, cei doi protagonisti fiind trecuti de amiaza vietii. De fapt, monoglul se deruleaza, daca nu ma-nsel, la morga, in fata catafalcului lui Stefan... Raceala confesiunii ne infioara: "ultima oara te-am vazut la spital/ la clinicile noi/ nu te puteai ridica din pat/ dar era ok trebuia sa te refaci dupa operatai de apendicita/ ti-am adus niste portocale/ a doua zi erai mort la autopsie/ au vazut ca in aceeasi zi cu apendicele/ ti se extirpase si un rinichi// m-am intors in salonul tau/ am luat plasa/ cu portocale si le-am impartit celorlalti/ si m-am gindit ca poate chiar acum/ cineva se pisa cu rinichiul tau/ cu rinichiul vreunuia dintre cei care tin in/ mina portocalele pentru tine/ si nu stiu...". Imi permit sa adaug, in loc de comentariu: "si daca ar sti prietenul ce ar trebui sa faca, sa se bucure sau sa se intristeze de faptul ca o parte din fostul sau camarad de joaca traieste in ceilalti", odata ce "viata noastra deja s-a terminat", iar eu trebuie "sa ma imbat cumplit, ca sa mai pot scrie o poezie"!?

Citind aceste poezii, nu poti sa nu cazi pe ginduri si sa te intrebi in forul tau profund: oare ce-i existenta?!