O viata de femeie

Cunoasteti ideea: cu totii vrem sa traim cat mai mult (exceptiile confirma regula), sa atingem o varsta cat mai frumoasa, dar nimeni nu-si doreste sa imbatraneasca…

Se mai stie si faptul ca o varsta inaintata nu reprezinta intotdeauna si neaparat un merit. Nu inseamna intotdeauna si neaparat sa ai mai multa intelepciune, sa ai mai multa dreptate decat tinerii – trecut-au si vremurile pe cand comunitatile erau conduse, la o adica, de un sfat al batranilor (al inteleptiilor, se subintelege).

Dar… Dar atunci cand cineva cunoscut, care pe deasupra a trait razboiul, gulagul sovietic, gulagul romanesc, rasturnarile valorice cumplite ale comunismului etc., atunci cand o asemenea persoana atinge o varsta de 96 de ani (varsta la care a murit in 2011 cel care a fost Radu Marculescu, autorul Patimirilor si iluminarilor din captivitatea sovietica – o marturie cutremuratoare despre nenorocirea numita comunism), n-ai cum sa nu-ti scoti palaria, sa faci o reverenta si sa accepti ca o fi viata sfanta, dar in functie si de cum ai trait-o – in picioare, drept, adica, si mereu cautand sa respecti cateva valori de baza precum adevarul, cinstea si… omenia in general, sau in genunchi (si asta nu in sens de rugaciune…), fara coloana vertebrala, in bataia vantului nu ca o trestie (sa zicem), ci ca un scaiete dezradacinat!

Vineri, mama a implinit 90 de ani. Indatoriri profesionale m-au obligat sa nu fiu de ziua ei in Germania, in oraselul Herrenberg de langa Stuttgart, unde mama traieste din decembrie 1995.

Mama a ajuns in Germania printre cei din urma, adica la spartul „targului", in octombrie 1993. Pe cand se hotarase si ea sa emigreze, aidoma majoritatii covarsitoare a sasilor (si a svabilor), eu unul nu doream lucrul acesta si as fi vrut sa ramana si ea. Sa ramana in casa parinteasca din Amnas, s-o umple cu suflare, sa continue sa(-mi) fie cu aceasta casa si marea ei gradina, cu satul acesta cu tot un reper. Dar nu m-am impotrivit, n-aveam cum: dintre vecinii de-o viata, aproape ca nu mai ramasese nimeni, iar eu nu aveam de gand sa traiesc la Amnas, mai mult – destinul m-a condus si pe mine in Germania (doar pentru cativa ani, dar asta n-aveam cum s-o stiu pe atunci). Si uite asa, in anul in care mama a implinit 90 de ani, ea va implini si 20 de ani de Germania. Am subliniat lucrul acesta si pentru ca ceva imi spune ca de ramanea in tara, la tara la Amnas, mama n-ar mai fi trait…

Ajungand la 70 de ani in Germania, soarta realmente i-a dat mamei prilejul de-a trai ceea ce nemtii numesc einen schönen Lebensabend – o frumoasa seara a vietii. De-a scapa de grijile si de muncile nelipsite de-acasa, la tara, unde, daca te-ai nascut taran/taranca, n-ai cum sa nu vrei sa cultivi ce trebuie in gradina, sa ingrijesti gospodaria ca lumea, sa strangi ce e de strans (legume, fructe), iar treaba nu se termina niciodata. Pe vremuri, de erai singur, te ajutau copiii. Daca nu puteau copiii, te ajutau fratii. Daca nu puteau fratii, te ajutau vecinii, vecinatatea… La Amnas, insa, toate structurile au fost aproape complet dizolvate de masiva emigrare. Sigur, am putea spune odata cu o matusa de-a mea (care sambata a implinit 92 de ani – apropo de varsta – sora mamei a implinit in ianuarie 93 de ani…) ca dracu’ sa-l fi luat pe acela care a plecat primul in Germania! Ne-am racori un pic – si atat. Cursul istoriei a fost implacabil, retrospectiv ne dam seama ca – oricat ar suna de banal – asa a fost sa fie.

Ajungand in Germania, mama a ajuns sa aiba timp chiar sa citeasca! Ea, care a fost cea mai buna la scoala (in cele sapte clase cat se faceau pe atunci); ea care a ajuns fata-n casa intr-o familie burgheza din Sibiu, care a facut un curs de croitorie, dar nu l-a putut termina pentru ca bunicul, tatal ei, a luat-o acasa pentru a-si ajuta parintii ramasi singuri la muncile campului dupa ce fratele a fost inrolat si aruncat pe front ca sa fie apoi dat disparut undeva prin Basarabia in 1942; ea care a avut noroc in ghinion, atunci cand a fost trimisa acasa dupa doar noua luni de deportare la „munca de reconstructie" in URSS (fusese declarata inapta de munca); ea care s-a casatorit tarziu cu tata (care la randu-i a facut tot „stagiul" de „reconstructie" in URSS), la 30 de ani – de, cu greu mai gaseai barbati pe vremea aia; ea care i-a stat alaturi 26 de ani la Apoldu de Sus, la moara; ea care a asigurat rotunjirea venitului familiei in ultimii ani de viata ai tatalui meu (inainte sa iasa la pensie si in cei doar trei ani de pensie pe care i-a apucat), mergand regulat cu autobuzul la Sibiu ca sa vanda in piata rosii, mere, pere, fasole verde, nuci, mai ales nuci – miez de nuca, mai exact, toate aduceau bani buni pe vremea aceea nefasta a anilor optzeci, cand penuria era cronica si acuta deopotriva; ea, care in toti acesti ani petrecuti in tara n-a apucat sa citeasca vreodata o carte, a ajuns ca in Germania lectura sa-i devina una dintre preocupari zilnice. Ea, care ma certa pe vremuri cand nu puteam sa ma dezlipesc de vreo carte, a ajuns sa fi citit carti precum traducerea mea in germana a cartii mai sus pomenite de Radu Marculescu (o carte, nota bene, de peste 500 de pagini tiparite marunt) si Atemschaukel („Leaganul respiratiei") de Herta Müller!

Da, viata este un fel de leagan al respiratiei. Depinde de noi sa fie macar din cand in cand mai mult decat atat.

Publicitate și alte recomandări video