Oameni care nu exista

Imi spuneam, cu o dulce inconstienta si un amar orgoliu, ca doar numele personalitatilor si oraselor gasite prin dictionare conteaza, in vreme ce restul, din imediata realitate, pot fi lesne ignorate, cu (rea) stiinta. De citva timp, am inceput sa gindesc exact pe dos.

Nu este nici o noutate faptul ca numele proprii ascund in ele ceva misterios care transcede literele abstracte si patrunde in concretul inconjurator. Cind un faraon, precum Akhenaton, incalca regulile vechi, cei care ii urmau la tron aveau ca prima grija stergerea numelui sau din toate inscriptiile daltuite in piatra. Dupa ce Templul Artemisei din Efes a fost incendiat de catre un aspirant la gloria postuma ce voia sa intre in eternitate printr-un foc distrugator, grecii au hotarit sa nu mai pomeneasca numele nebunului nici prin viu grai, nici prin hrisoave. De cind e lumea, un chichirez comun tuturor dictatorilor a fost schimbarea denumirii unei localitati, pentru a o introduce astfel, printr-un fals botez, intr-o noua era de sclipici politic. Astazi, unii rup cu nesat epuizatele scrisori timbrate cu dragoste iar altii aplica un „delete" curajos tuturor celor care i-au dezamagit prin e-mail-uri, ca si cum, daca i-au scos din casutele postale, fostii amici nu mai exista nici in apartamentele reale. Acesta e si zadarnicul vis al regimurilor totalitare, ce spera ca prin modificarea manualelor de istorie pot schimba insasi istoria.

Noi, cei care nu existam decit in statistici si ale caror nume sint scrijelite, cel mult, pe vreun pom, alaturi de o inimioara, primim de la politicieni sau firme prestatoare de servicii scrisori asa-zis personalizate, care incep cu „draga cetatene" sau „stimate consumator", ce incearca astfel sa ne induca senzatia ca cineva ne baga totusi in seama. De fapt, pentru cei putini care alcatuiesc o contrafacuta elita, sintem doar niste fise, cifre si coduri. In lumea lor, contam doar daca avem conturi.

Slava Domnului, insa, nu doar numele, ci si persoanele noastre conteaza cu adevarat pentru Hristos, care a binevoit sa fie persoana si nu doar o ectoplasma cu puteri paranormale. Pomelnicele din biserici, in care ne regasim numele scrise de catre cei dragi, alcatuiesc tomurile noastre de istorie si ne sint conturi protejate in vecie. De aceea mi-au devenit scumpi toti cei trasi aparent pe o linie moarta, cei care calatoresc nevazuti, dar plini de viata, pe linga marele drum al istoriei oficiale. Atunci cind ajung intr-o localitate care nu este consemnata in harti ori atlase, stiu ca acolo, cu siguranta, inca mai pot intilni oameni care nu exista decit in dosare ale starii civile. Si in Cartea Vietii.