Oameni de dincolo

Despre Demostene Botez (n. 1893, in Hulub-Botosani, m. 1973, in Bucuresti) se poate spune ca isi purta satul in spate, precum Gheorghe Sincai hronicul. Eram student in ultimul an de facultate cind l-am cunoscut. Din scris, il stiam de citiva ani buni, ii intilnisem numele prin reviste. Dar chiar in primii ani de scolaritate, cind asociam primele cuvinte in rima, aflasem ca din Hulub – satul bunicilor mei dupa mama – s-a „ridicat" un scriitor, ale carui versuri aveam sa le aflu in cartea de romana. Un poet, nascut atit de aproape! – faptul acesta ma infrigura si ma exalta totodata. La virsta aceea, poetii mi se pareau coboritori din stele, nu-mi venea a crede ca s-au nascut undeva, pe pamint, ca noi toti. Ipotestii – care se afla la vreo 30 de kilometri de satul meu -, Humulestii sau Versenii mi se pareau niste fictiuni, chiar daca le identificam pe harta. Dar Hulubul era o realitate, era satul bunicilor, acolo mergeam la hram, de Sf. Dumitru, de acolo veneau bunicii, unchii si verii mei, tot la hram, de Sf. Nicolae sau cu alta ocazie. Si tot de acolo veneau colegii mei de „ciclul II"(cum se numeau, la un moment dat, clasele V-VII), Ana Anitei, Vasile Strungaru  si inca vreo 7-8. Veneau pe jos, prin zloata, prin noroaie, prin geruri sau viscole cumplite, niste copii de 11-14 ani, care isi infringeau spaima si oboseala drumului, spre a invata carte… Intotdeauna ei, dimpreuna cu cei din Dingeni sau din Strahotin, ajungeau primii la scoala, indiferent de vreme, pe cind noi, „sedentarii", ne mai permiteam sa si intirziem. Desi in sinea noastra ii admiram pentru curajul si tenacitatea lor, aveam si cite un puseu de ciuda pe ei, cind profesorii ii laudau, iar pe noi ne mustrau sau ne pedepseau…  

Risipit pe o coasta de deal clisos, era de mirare ca satul Hulub nu o porneste la vale, pe Jijia, prin ploile toamnei sau dezgheturile primaverii. Il tinea in loc clisa, hleiul din care abia de-ti puteai trage picioarele. Il tineau pe loc oamenii aceia aspri si cam tacuti, care nu prea aveau cu ce se lauda. Noi, cei din Iacobeni, eram mindri nevoie mare de faptul ca satul nostru era asezat pe un teren nisipos, aici nu te impotmoleai in noroaie, iar in fintini susura o apa dumnezeiasca, pe cind in Hulub apa era salcie, tulbure si tare putina. Bunicul, cind ajungea la noi, primul lucru pe care il dorea era „o cana de apa de-a voastra, ca tare-i buna…"

Mai tirziu, realizind ca o parte dintre verisoarele si verii mei dupa mama se numeau Botez, ma emotiona gindul ca eram rude cu poetul. Desi mi s-a explicat ca scriitorul este dintr-o alta „aripa", tatal lui fiind preot, pe cind ai nostri, toti, erau tarani get-beget, am ramas cu impresia unei inrudiri, fie si prin faptul ca poetul rasarise din acelasi loc ca si mama. Sau intrucit eu insumi visam a deveni scriitor?

Il vazuse, si-l amintea cineva din sat pe Demostene Botez? Mai staruia printre cei batrini amintirea unei cumplite intimplari de demult, din timpul primului razboi mondial, cind tatal poetului, preotul Botez, fusese ucis de un nenorocit care i-a pradat casa. Tinarul Demostene se afla atunci pe front, proaspat mobilizat. Pe urma, a venit tot mai rar acasa, apoi n-a mai venit deloc. Nimic nu parea sa-l mai atraga acolo, in satul de bastina, dar citindu-i poeziile, romanele, paginile de Memorii, este limpede ca poetul tristetilor provinciale, al caterincei care cinta la colt de strada si de secol isi purta satul cu el, chiar daca devenise un citadin dezabuzat, traind drama dezradacinarii, ca atitia altii, atunci si mai tirziu.

Nici in Iasii Liceului Internat si ai Universitatii (unde a urmat Dreptul) nu mai venea, dupa stabilirea la Bucuresti, decit cu diverse ocazii. L-am vazut la o sezatoare literara, in Aula „Eminescu" a Universitatii, cind se sarbatoreau sase decenii de la aparitia revistei „Viata Romaneasca". Era impreuna cu Otilia Cazimir, Eusebiu Camilar, Victor Eftimiu, George Lesnea, Mihai Sevastos, Nicolae Tatomir. Maestrul Demostene, cum i se spunea, se arata impunator, avea o tinuta falnica, desi virsta il incovoiase nitel, si te asteptai sa peroreze cu aplombul oratorului antic, al carui prenume-l purta. Dar nu! Glasul lui se risipea prin sala confesiv, impunind o liniste deplina, spre a fi auzit, ca si atunci cind vorbea Duduia Otilia. A reconstituit atmosfera de la „Viata Romaneasca", i-a evocat pe Ibraileanu – pentru care avea un adevarat cult – , pe Sadoveanu, pe Stere, pe Topirceanu. Aceste schite de portret le vom gasi amplificate si detaliate in primul si unicul lui volum de Memorii. Caci pe al doilea n-a mai apucat sa-l scrie.

La finalul sezatorii, am reusit sa-l „abordez", spunindu-i cine si de unde sint. S-a bucurat, dar n-avea timp de confesiuni. „Vino la Bucuresti s-om sta de vorba, la o cafeluta. Ada cu dumneata cit mai multe vesti din comuna noastra".

La Bucuresti, in vila de pe strada Rahmaninov, poetul isi desavirsea lucrarea „in fata timpului", cum se si intituleaza una din antologiile sale de versuri. O batrinica – am aflat mai apoi ca era fosta lui menajera, cu care se casatorise – ne-a adus cafele si dulceturi. Spiritul revistei „Viata Romaneasca" isi avea aici pe ultimul ei exponent. De pe peretele din stinga, chipul lui Ibraileanu domina intreaga incapere. Eram atit de timorat, incit n-am reusit sa-i pun intrebarile pe care le copsesem in minte, pe drum. L-am rugat sa-mi citeasca, pentru Radio Iasi (unde devenisem redactor), citeva pagini din Memoriile la care lucra. Mi-a tinut, mai intii, o mica lectie-radio. „Nu e nevoie sa citesc, mi-a zis. La radio nu se citeste. La radio se vorbeste". Si a inceput sa vorbeasca. Fraza sa, mustind de savoarea graiului de-acasa, avea o fluenta desavirsita, ideile se relevau cu claritate. Demostene Botez stia sa povesteasca, sa dea gindului transparenta. Stia sa comunice.

Si despre consatenii lui, „despre nenorocitii aceia din Hulub, ce mai stii?", m-a intrebat, mai apoi. Stia prea bine ca, peste nenorocirile traditionale, mai venise una: colectivizarea. Dar, daca altii n-aveau dupa ce bea apa, cei din Hulub n-aveau nici macar apa. „Nu puteti sa-i ajutati cumva?", l-am tatonat. A promis ca o sa incerce.

Dupa niste ani, intilnindu-ma cu cineva din Hulub, nu mica mi-a fost mirarea (si bucuria) sa aflu ca satenii nu mai sufereau de sete, li se facusera cismele. I-a ajutat Demostene Botez, si cu vorba pe la autoritati, si cu fapta, daruind el insusi o suma de bani. Chiar daca nu l-au citit – si unii nu-i vor citi niciodata scrierile -, oamenii aceia de lut (Oameni de lut se intituleaza cel mai bun roman al sau) il vor pomeni, poate, atunci cind duc cana cu apa la gura.

Un punct muzeal la scoala din sat, o placa memoriala la Iasi si la Bucuresti, in locurile unde a vietuit, sint gesturi meritate de acest ultim „vietist".