Paranoid Panopticum

Cind, prin cumplitii ani saptezeci, un maestru de-atunci al picturii iesene, cu aplicate studii antebelice la André Lhote, ma intreba candid-speriat: Ce se mai picteaza, draga?, ce-i puteam raspunde, decit prin… Prin ce? Intram amindoi in uitatul birt si, dupa a doua masura, maestrul nu mai era chiar atit de candid-speriat, stiind prea bine ce se mai picteaza. Daca nu as fi cunoscut ce lucruri splendide ieseau, clandestin, de sub pensonul lui, i-as fi raspuns franche: nu se mai picteaza nimic. Pentru ca totul intepenise in chingile unei virtuale "Cintari a Romaniei", sectia de propaganda judeteana a partidului monitorizind grosier tot ce iesea din ateliere, urmind a intra in expozitii.
Substituindu-ma, amuzat, maestrului de-atunci, as putea, la rindu-mi – la fel de candid (nu si speriat) – sa ma-ntreb: Ce se mai picteaza acum?
Nimic.
Din unghiul solutiilor… alternative, nu se mai picteaza nimic, pentru ca pictura a disparut pur si simplu din mentalul de ultima ora al proiectantilor de pretutindeni.
Altceva luindu-i locul.
Ce?
Sper sa nu-l indispun prea mult pe George Bondor, conspectindu-i textul din Timpul, minutios pliat pe ce se intimpla in Centrul pentru Arta si Tehnologie Media din Karlsruhe, "unul din cele mai importante ale genului". Cunoscut sub prescurtarea ZKM (Zentrum für Kunst und Medientechnologie), e de data recenta si e adapostit de o veche fabrica de… brrr… munitie, renovata in acest scop. Contrar obisnuintelor din vremea cind ma retrageam cu maestrul iesean la salvatul birt, intri in Centru nu sa stai si sa privesti. Dimpotriva, expozitiile de-aici te invita sa participi la… imblinzirea unor tehnologii incomode. Superb spus, de vazut insa cum traduce asta seriosul vizitator al Centrului. Dupa ce ne asigura ca, vizitind, cistigi pur si simplu familiaritatea cu obiectele abstracte, te poti acomoda atit cu, iata, capodoperele artei media, cit si cu lucrari mult mai noi, din zisa Revolutie algoritmica. Trecind, politicos, peste indispozitia organica ce mi-o provoaca ideea de revolutie, de vazut ce ni se ofera. O lucrare deja clasica, ne asigura dragutul de George, e Tempo liquido, a lui Fabrizio Plessi, din 1993: o moara de apa, ce se invirteste… in ritm real, in apa unui jgheab fabricat din otel (daca era din arama, ei?!). Cind roata se invirteste, asistata de ecrane video, ea creeaza impresia unui flux secund (of, Ion Barbu!), complementar fluiditatii propriu-zise a apei. Si, de aici, fluidizarea temporala. A propriului sine. Clar, nu?
Instalatiile interactive din ZKM, nutrindu-se din Opera aperta a lui Umberto Eco (poftim, tocmai din 1962, cind maestrul iesean ma intreba: Ce se mai picteaza, draga?), nutrindu-se asadar dintr-un inaintemergator, te obliga sa-ti schimbi pozitia din care privesti si chiar sa participi efectiv, apasind doar pe un buton si obtinind decizii de tip algoritmic. Minune!
Viata interioara a calculatorului poate aparea sub forma unui oras supraaglomerat, cu City – Ebru Özseçen, atacul permanent (mai incape indoiala?) al noilor tehnologii asupra corpului omenesc. Titluri: Frotiers of Utopia – Jill Scott, The Room of Desires – Pavel Smetana, Raw material BRRR – Bruce Nauman, Floating Identities – Frank den Oudsten.
Sa nu se supere scrupulosul George ca sustrag din serie, pentru finalul frivolului meu conspect, titlul Paranoid Panopticum.
Atit de juxtapus psihiatric intrebarii ancestralului maestru iesean: Ce se mai picteaza, draga?
De-a dreptul debila mintal, nu?