Parodii involuntare

 

Am avut o vreme, in Dilemateca, o rubrica – intitulata „Decupaje" – la care tineam foarte mult. Principiul era, aparent, simplu: imi alegeam o tema (primul sarut, cum se citeste un dictionar, strip-tease etc., etc.) si apoi cautam pasaje care ilustrau intr-un fel sau altul respectivul subiect. Asta e partea roza a lucrurilor. Partea mai putin placuta este ca, nu o data, cautarea era chinuitoare, imi treceau prin miini nu stiu cite carti pina cind „cadeam" peste fragmentul potrivit.

Reciteam nu demult, cu un anume scop, seria de „Decupaje" si m-am oprit asupra celor doua texte reproduse in numarul din mai 2007. De ce m-am oprit asupra lor, veti vedea putin mai departe. Era vorba de doua violente diatribe „antiimperialiste", scrise intr-un limbaj pe cit de vehement pe atit de rudimentar. Unul dintre texte era „opera" a doi autori  sovietici. Celalalt, intitulat „Unde-s canibalii sa va scuipe!" purta semnatura unui poet care a fost, in anii ′50, un stilp al noii literaturi realist-socialiste. Titlul singur, „Unde-s canibalii sa va scuipe!", era suficient, din punctul meu de vedere, sa produca efectul comic scontat. Am citat insa citeva strofe, pe care le reiau acum si aici:

                                    Unde-s canibalii sa va scuipe!

In  seara de 25 Mai 1950, banditii imperialisti americani au aruncat din avioane asupra teritoriului Republicii Democrate Germane, cantitati uriase de gindaci distrugatori de recolta

 

Din care veac al carei preistorii

Intirziarati pe-acest glob stravechi?

In bezna caror pesteri fara glorii

Crescurati, fiare fara de perechi?

 

Auzit-ati oare, stirpituri nebune

Din cloaca putrezita cu dolari,

De tara cu recoltele-minune

Si fapte mari cit visurile mari?

(…)

 

Hei, unde-s canibalii sa va scuipe!

Ei, cei mai cruzi salbateci, nici chiar ei

Nu v-ar rabda si n′ar putea sa uite

Aceasta fapta neagra de misei!

(…)  

Haid′ordonati gindacii sa-i adune:

Doar astfel de prieteni mai gasiti …

Dar nici cei mai viteji gindaci din lume

Nu vor scapa de moarte pe banditi!

 

                                                                        Eugen Frunza, Sub steagul vietii, Poeme,

                                                                        Editura pentru Literatura si Arta a Uniunii

                                                                        Scriitorilor din R.P.R, 1950

De ce m-am oprit asupra acestor „decupaje"? Tot relativ recent ma apucasem (initiativa care ma bintuie periodic) sa-mi fac ordine in hirtii. Si am dat peste niste taieturi din reviste („decupaje", carevasazica), ce contineau productii umoristice de Anul Nou. Trebuie ca tinerii sa stie ca, sub Ceausescu, „se dadea drumul la umor" o data in 365 de zile: de Anul Nou. Doar atunci revistele literare aveau dreptul sa includa 2-3 pagini umoristice (sa nu va duca gindul la cine stie ce umor subversiv; era, totusi, ceva ce iesea din tiparele obisnuite). Ei bine, am colaborat si eu, citiva ani la rind, la aceste pagini, in revistele iesene „Cronica" si „Convorbiri literare", colaborari care – din cite imi aduc aminte – au avut oarecare succes. M-am remarcat indeosebi in zona parodiei, ajutat fiind – probabil – de disponibilitatile mele mimetice. Am regasit nr. 52 din 27 decembrie 1985. Am acolo un „triptic" parodic, format dintr-un „text tema" si trei „variatiuni". Iata textul tema: „Catelus cu parul cret/Fura rata din cotet,/El se jura ca n-o fura/ Da′ l-am prins cu rata-n gura…". Variatiunile erau productii atribuite lui Horia Zilieru, Nichita Danilov si … Eugen Frunza. Le las deoparte pe primele doua, fie si cu riscul – observati-mi modestia – de a-l priva pe cititor de o lectura amuzanta. Parodia dupa Eugen Frunza o voi reproduce insa in intregime:

Erau odinioara si ciini fara rusine

Ce indrazneau sa umble-n cotetele straine,

Ba cite-un cutulache, abil in imitatii,

Lingusitor si dornic de-a stabili relatii,

Era de-ajuns sa-i spui, cu glas scazut:

                                                „Aport!"

Si-ti aducea pe data o rata din import.

 

Nu mai avem nevoie de ciinii de-acest soi!

Ei sint straini cu totul moravurilor noi.

Sint tot mai rari, de altfel; aproape i-am stirpit.

I-am izolat de mase; moral, i-am umilit.

Da, rar de tot mai vezi cite-un catel ca fura

Si niciodata, practic, nu-l prinzi cu rata-n gura.

Iar daca-alearga atuncea cind ii comanzi:

                                                            „Aport!"

E numai din placerea de-a face nitel sport.

 

Lasind gluma la o parte, nu ma pot opri sa nu ma intreb: oare cine ar putea deosebi astazi originalul de imitatie, „adevaratul" de „falsul" Frunza? Sa nu cumva sa credeti ca vad aici o reusita personala, o confirmare a inzestrarii mele de parodist. Chiar admitind ca aceasta din urma exista, „secretul" e in alta parte: opera lui Eugen Frunza era ea insasi, fara sa vrea, parodica. Si cu atit mai irezistibil parodica, mai capabila sa provoace risul cu cit se voia mai serioasa si mai angajata politic. Era un discurs care se sabota pe sine insusi, intr-o voioasa inconstienta.