Pastele copilariei

Sarbatorile mari crestine apartin copiilor si femeilor. Celor dintii pentru ca singuri pot trai bucuria autentica, neingrijorata si sincera, iar celor din urma intrucit doar ele stiu sa le pregateasca si au altruismul sa le ofere altora. Fara culoarea locala si incarcatura de sens pe care ei si ele le-o pot oferi, sarbatorile ar fi serbede ori simple, didactice discursuri despre credinta. De la mama am inteles frumusetea, subtilitatea si bucuria sarbatorii, iar de la prietenii din copilarie si atmosfera ei magica, am salvat amintirile tenace. Pot recompune doar pentru mine, nu si pentru cititor, mi-e teama, secvente vii din sarbatorile copilariei ce le port in suflet pentru toate zilele vietii mele. De la trecerea copilariei, dar si a mamei, in lumea umbrelor, particip de sarbatori, ritualic, ma straduiesc sa le inteleg rostul crestin ori natura ludica, sa le pun in ecuatie cu alte intimplari ale existentei, sa scriu, iata, despre ele, dar bucuria deplina ori fascinatia sarbatorii le-am pierdut iremediabil. Ma hranesc, de aceea, cu amintirile copilariei, incercind, prin reconstituire arheologica, sa recompun macar citeva cioburi pentru uzul fiintei mele, de sarbatori.

In memoria mea intima, Pastele, cu deosebire, intr-o masura mai vie decit Craciunul, cealalta mare sarbatoare de peste an, s-a salvat si perpetuat, ca adinc si curat crestin. Poate pentru aceea ca Invierea am asumat-o certitudinii mintuirii, noi, popor vechi crestin, deci bun cunoscator al sensurilor arhaice. Neam de tarani si multa vreme nestiutori de carte, n-am avut usi deschise spre subtilitatile teologice, dar am stiut sa ne patrundem de frumusetea credintei si de tilcul de dincolo de timp al marilor intimplari biblice. De aici ni se trage, poate, inclinatia pentru ceremonial si buna cuviinta, remarcate adesea si de straini. Inutil sa mai adaug ca pentru un popor aproape integral taranesc, Invierea coincide, in sens calendaristic, renasterii intregului univers viu. De aici si ingrijorarea noastra cu privire la "cum va fi vremea de Pasti", mai exact daca bucuria Invierii Mintuitorului se va suprapune pe intreaga splendoare a naturii renascute.

Ca si Craciunul, Pastele se inscrie intr-un serial de fapte premergatoare si este urmat de altele, care-l confirma si intaresc. Dar frumusetea Pastelui are ceva aparte, iar eu inclin sa cred ca are si o incarcatura emotionala suplimentara, pentru aceea ca bucuria Invierii urmeaza indeaproape tragicului crucificarii, de parca bucuria netestata, indusa doar prin exercitii teologice livresti, ar fi neimplinita. Saptamina Patimilor reconstituie ultimele zile din viata Mintuitorului, cu intregul lor fior existential. Este cea mai densa perioada din viata noastra crestina, a romanilor. Viata Mintuitorului, pina atunci reconstituita din fragmente, dobindeste acum o incarcatura umana deplina. Toate intimplarile din acest ciclu dens – intrarea umila a Mintuitorului in Ierusalim, in Duminica Floriilor, incalecat pe un asin, tradarea lui Iuda, nedreptatea strigatoare la cer a judecatii Sale, ezitarile apostolilor, drumul Calvarului, crucificarea intarita de semne divine, plingerea Mariei, punerea in Sfintul Mormint si, in fine, Invierea – cintaresc infinit mai mult si au o incarcatura omeneasca mai autentica decit tot ce stim cu privire la Mintuitor.

Popor format in spiritul concretului existential si mai putin al celui metafizic, romanii vor fi stiut, in lunga lor experienta crestina, sa aleaga ce este mai viu si mai plin de sens omenesc din viata Mintuitorului. Intre amintirile cele mai autentice ale trairii crestine din vremea copilariei mele este denia Prohodului, cu sfisietoarele cintari triste. N-am inteles atunci mai nimic din substanta teologica a slujbei, dar nu voi uita niciodata tinguirea demna a femeilor pentru Mintuitorul plecat la vesnicie in floarea virstei, de parca ar fi jelit un tinar nelumit. Nu prea intelegeam atunci gestul lor, desi mi-l amintesc prea bine, poate si pentru aceea ca vedeam partea plina, si anume promisiunea Invierii, asociata in mintea mea, cu toate pregatirile de acasa, ce anuntau sigur ceva bun. Stiam ca voi purta hainute noi, intrucit nu se cuvenea sa fii neinnoit la asa o zi mare. Parintii faceau mari eforturi – am inteles aceasta mult mai tirziu – ca nu cumva sa se faca de ocara, fata de noi si de obste, si sa nu ne poata innoi din cap pina-n picioare, de parca sarbatoarea nu ar fi fost adevarata in lipsa lucrurilor noi. Mai tirziu am inteles ca nu era nimic nefiresc ori exterior sarbatorii in aceasta singura fervoare comerciala asociata Pastelui copilariei mele din anii "obsedantului deceniu". Bucuriile romanilor din anii copilariei mele erau simple si putine, iar eu nu am trait nimic din ateismul oficial al regimului. Dovada ca nu am nici o amintire in raspar cu frumusetea sarbatorii. Faptul ca invatatorul ne spunea, intr-o doara, cite ceva despre crestinism ca superstitie nu conta aproape deloc in economia faptelor. Pur si simplu, acele vorbe fara sens treceau pe linga urechile noastre. Stiam prea bine ca indeplinea doar o formalitate, intrucit el era primul care respecta traditiile crestine. Am ramas crestin, cred, chiar si in launtrul unui regim ce se sforta sa-mi ofere o alta religie, cea a materialismului dialectic si istoric, intrucit am primit crestinismul in copilaria mea taraneasca, simplu si frumos. Crestinismul meu nu e livresc, ci afectiv si apartine tarimului memoriei. O persoana foarte agreabila, dar venind dintr-o alta zona de experienta remarca faptul ca nu a trebuit, de aceea, sa fac efortul de recrestinare, dupa 1989. Nu intimplator, trairile mele crestine sint definitiv ingemanate cu duhul sarbatorii de Pasti din copilarie. Va fi avut atita dreptate Mintuitorul, cind a rostit: "Lasati copiii sa vina la Mine!".