Periferic

O tinara iese din inchisoare pentru 24 de ore. Colegele ei de celula sint figuratie speciala, in deplina concordanta cu mediul; Ana Ularu e tunsa scurt si esentializata la atributele ei de copil/femeie/barbat.

Nu stim ce a facut ca sa ajunga acolo, in schimb aflam ca personajul ei, Matilda, isi regreta fapta, recunoscind in fata fratelui ca nu are cum sa-si schimbe trecutul; o situatie morala obisnuita, cu sau fara pirnaie. Ce incearca totusi sa faca e sa-si aranjeze viitorul altfel decit in ordinea unei scurte plimbari pe dinafara, urmata de inca trei ani inauntru. Planul Matildei, revelat pe parcursul punerii sale in practica, este sa faca rost de banii care i se datoreaza, pentru a  putea fugi din tara impreuna cu baietelul ei in virsta de opt ani.   

Imaginea initiala a Matildei nu da de banuit existenta unui fiu, pina si fratele (rafinat interpretat de Andi Vasluianu) primind cu stupoare si recunostinta vestea, in drum spre o inmormintare de familie. Prima treime a filmului surprinde aceasta lume a rudelor, populata de resentimente fata de fiica ratacitoare/raufacatoare, care aduce cu ea rusinea inchisorii. Copilul e un ghimpe in calea razbunarii celor care se cred drepti (fratele familist regulamentar, cu o sotie regulamentar de dominatoare), insa nu o salveaza pe Matilda de greul de a-si rezolva planul neajutata.

Mai mult decit oglindirea realista a unei povesti inspirate dintr-un posibil caz real, Periferic (regizat de Bogdan George Apetri) isi propune un pariu riscant-curajos in ce priveste conceptul de imagine si montaj. Preluind o estetica a imbogatirii cromatice, adusa in fotografie de Annie Leibovitz si popularizata in film mai ales prin productii fantasy (cel mai evident exemplu fiind spartanul 300), Periferic vireaza nuantele inspre dominante de rosu/portocaliu sau gri/albastru-metalizat, care agita sau imblinzesc perceptia, strict in relatie cu spectrul de culoare. Legatura dintre substanta dramaturgica inspirata din realitate si manipularea cromatica de studio e interpretabila, raminind o chestiune de gust la fel de volatila ca si, in general, aprecierea unui film. Din aceeasi abordare mai fac parte si frecventele flare-uri (instante in care lumina soarelui intra direct in lentila, inecind cadrul in ceva ce jeneaza ochii deschisi, insa care privirii mijite ii induce o explicabila si uneori paradoxala stare de bine).

Periferic e un film dur nu neaparat prin gradul de violenta, ci prin raportarea ei la corpul si personajul Matildei. Nu stim "ce a facut ca sa merite asta", insa "merita" citeva abuzuri destul de grave, care ridica problema intentionalitatii realizatorilor. E o chestiune importanta, cred, in etica realizatorului de film realist/inspirat din realitate: dupa cum o vad eu, situatia se raporteaza la o lume actuala cuprinsa de intentionalitate imagistica, in care ecranele de pe strada si televizoarele din case transmit mesaje puternic politizate, in intelesul primar de retorica a convingerii. Construirea sensului e un demers eminamente rational, care lasa la o parte imprevizibilul, misterul, imposibilitatea de curprindere a realitatii. Dincolo de orice teorie legata de real/fictiv/subiectiv, ce e clar e ca realitatea (cuprinsa intr-o serie de cel putin doua actiuni/ fenomene in desfasurare) e permanent surprizatoare; ca viata poate fi nicicind mai dulce decit in dimineata de dupa seara in care a fost cea mai amara.       

Dulci, pentru Ana, sint momentele in care calatoreste spre mare cu copilul recuperat. Sint minutele calme, neconflictuale, dinaintea ultimei actiuni. In compartiment nu se mai intrevede necesitatea unei reactii, iar fapta copilului apare in acelasi sens de abuz care domina caracterul fenomenal al filmului. Facind pina la urma din Matilda o victima lipsita de generozitate in propria suferinta, Periferic se bazeaza pe empatia spectatorului, iar nu a personajului, devenit el insusi spectatorul evenimentelor care il distrug. Cu fata spre mare, Ana ne intoarce spatele, solicitindu-ne, in schimb, compasiunea.

Si atunci, intrebarea devine daca aceasta compasiune aduce cu sine si altceva; daca spectactorii nu pot ajuta personajul (oricit de mult si-ar dori intr-un moment sau altul al filmului), oare personajul ii poate ajuta pe ei? Acest gind functioneaza ca o provocare pentru filmul existentialist, de care Periferic doreste sa se aproprie printr-o drama inspirata din realitate.