Primavara cu prieteni

Am avut-o drept oaspete in perioada Pastelui ortodox pe Julia, o mai tinara prietena din Germania, traducatoare in si din limba romana. Din fericire, cit a stat ea vremea a fost mai tot timpul frumoasa si asta ne-a bucurat cu atit mai mult cu cit liliacul si gutuii si lalelele si prunisorii si tot ce-o mai fi miscind prin gardurile vii, profitind din plin de soare si caldura, au inflorit peste noapte din rasputeri, dind fetei destul de botite a urbei noastre stralucire de sarbatoare; asa am constatat noi cind am batut Iasul cu piciorul, din Zona Industriala pina la Gradina Botanica si din Ticau pina in Pacurari si Tudor ori pe splai Bahlui, sub visinii si copacii exotici infloriti de la o terasa…

Cu citiva prieteni comuni – Cristina, Bogdan, Mihai, Matthias, Michael – am organizat cum s-a putut, pe felii, mica noastra vacanta: Invierea la Mitropolie, in prima zi de Pasti iesirea la iarba verde in Gradina Botanica, aratind la momentul acela splendid (directorul ei, universitarul Catalin Tanase, chiar merita un cuvint de multumire). Au urmat apoi citeva iesiri cu masina, pentru ca Julia, care are simpatie nu doar pentru limba romana, ci si pentru Romania, sa vada si alte locuri decit Iasul. Ne-am dus, de exemplu, sa vizitam Salina din Tirgu Ocna, un spatiu care a ramas pentru mine impresionant, chiar si la o re-vedere; in drum, am petrecut o seara placuta si imbelsugata la casa de vacanta a altei prietene, Emilia – proaspat doctor in Filologie si hirsit director la un colegiu din Onesti.

La intoarcere, in alta zi, incurajati de faptul ca e numai la vreo treizeci de km de Iasi, ne-am dus sa vedem manastirea Hadimbu, cea veche de citeva secole si numarind in zestrea ei doua icoane facatoare de minuni. Drumul pina acolo e prost, nu e o placere sa-l faci – ce pacat! -, insa padurea era verde, gradinile oamenilor pline de flori, iar prin unele sate parapetul drumului si bancile erau vopsite tricolor, fapt care ne-a inveselit peste poate, incit am uitat de hopurile si de praful soselei…

Asezamintul monahal ridicat in jurul unei manastiri-cetati din sec. XVII, cu vechea biserica din piatra bruta prinsa in rama cladirilor noi (biserica monumentala ori arhondaricul impunator…), ne-a placut; arata un obraz curat si linistit acest loc destinat inchiderii in rugaciune si meditatie. Ba chiar atita de curat si ordonat parca la milimetru, cu iarba si fintinile si florile de neatins din curte, ca pe mine una m-a dus cu gindul, nu stiu de ce, la ideea de disciplina de fier. Insa lacul si dealurile din preajma pareau mult mai familiare si atita de propice plimbarilor, discutiilor si lecturilor, incit eu si Julia am facut planuri entuziaste sa ne intoarcem cit de curind aici si chiar sa raminem pentru citeva zile. Entuziasmul ne-a scazut insa total cind am aflat conditiile impuse de conducerea manastirii aspirantilor la farmecele locului: un calugar din pridvorul arhondaricului, pe care l-am asteptat sa-si termine convorbirea pe mobil, ne-a spus ca putem sta gratis mai multe zile in timpul saptaminii sau o noapte in week-end, insa cu obligatia de a participa la fiecare slujba religioasa!

Toate ca toate, dar in ziua in care am fost la Hadimbu a cazut brusc frigul: in parcarea deloc primitoare, am baut, zgribuliti, cafea rece si am mincat cozonac din pachet pe botul masinii, apoi am luat-o la sanatoasa inapoi, cit am putut de repejor: nu de alta, dar prin preajma nu depistasem locul acela unde pina si regele se duce singur. Sau poate ochiul nostru nu era prea exersat…

Cind ne-am imbarcat, acolo unde banuiam a fi Iasul, cerul era negru catran: "sint sigura ca va ninge!" – am spus eu, obidita. Cei din masina au ris de prapastiozitatea mea. Bine, nu chiar a nins; totusi, nu mult dupa aceea, o ploaie cu gheata a inceput sa rapaie pe tabla masinii, pe copacii cu toate nuantele de verde de pe lume din padure, pe gradinile gemind de lalele si zambile si liliac, pe gardurile serpuind cind mai inalte, cind mai scunde, cind mai rusinate, cind mai faloase, dar toate vesele, tare vesele, colorate de gospodine si in verde, si in roz, si in "curechiu", si in lila – spre bucuria noastra, dar mai ales a Juliei, nemultumita ca "in Germania, gardurile sint de-un fel!".

Si toate astea pe muzica lui Tudor Gheorghe, senzual-nostalgic-vitalista: cineva a adus un CD cu "Primavara" lui, care s-a potrivit de minune cu ocazia aceea.