Recitind un jurnal de studentie

Am gasit, la finele saptaminii trecute, citeva ceasuri de ragaz si, cautind un subiect pentru tableta de saptamina aceasta, am deschis un document parolat, ascuns printr-un folder de mult uitat al laptopului, care contine jurnalul meu de acum 10-11 ani. Ultimii ani de studentie, primii ani de cariera universitara. Fireste, prima impresie a fost una de jena: la 23-25-27de ani eram, recunosc, pe-ni-bil. Am spus intotdeauna ca, daca barbatii au vreo sansa sa lase impresia de maturitate, asta se poate intimpla abia dupa 30 de ani. Adica la acea virsta pe care, cind eram copil, o credeam matusalemica.

Oricit de caraghioase mi se par azi panseurile care se voiau profunde ori dezinhibate, oricit de ridicola mi se pare bravada boema ori erotica specifica tineretii oricarui barbatus, un lucru tot imi place si imi stirneste o nostalgie bleaga: faptul ca, indiferent de ceea ce faceam, bun sau rau, exista o constanta in functie de care imi aranjam celelalte „ispravi": cititul. In orice imprejurare, in orice pozitie, in orice context.

Citeam cu patima, dezordonat, amestecat, fara nici un plan serios de cercetare, fara nici un fir rosu care sa-mi ordoneze lecturile. Descopar in cele citeva sute de pagini ale jurnalului meu zeci si zeci de nume si de titluri. In legatura cu multe dintre ele nu mai am decit vagi amintiri, de parca totul se va fi topit in ceata. Chiar am citit atitia scriitori? Si, daca am facut-o, la ce bun, de vreme ce abia mai pot reconstitui atmosfera unei carti? Oare am citit eu atitea romane de Marguerite Duras? Sau de Ian Mc Ewan? Ori de Rushdie? Mi-a placut atit de mult Thomas Pynchon? Uitasem…

Sincer, ar fi fost bine sa am atunci mintea de acum (sint convins ca tot asa voi gindi peste inca zece ani citindu-mi insemnarile prezente), dar nu regret nici o clipa faptul ca lecturile mele s-au aliniat una dupa alta intr-o ordine aparent aleatorie. Asa cum au trecut ele prin fata ochilor si sufletului meu, aceste carti m-au facut ceea ce sint astazi. De aceea le ramin recunoscator. Apoi, sint convins ca nici in materie de lectura unele intilniri nu pot fi formatoare decit la un anumit moment, atunci cind esti pregatit pentru ele. Si totusi, din intreaga poveste, esential este ca am citit. Nu conteaza pe ce poarta patrunzi in literatura sau in filosofie, totul este sa intri cumva; intr-un fel sau altul, toate drumurile duc in piata centrala.

Singurul lucru de care m-as rusina daca acele pagini ar ajunge vreodata sub ochii cuiva, in afara unor inconsecvente de ordin sentimental si a unor stingacii comportamentale (imi place sa cred ca ticalosii nu am comis niciodata), este prea marea incredere in propriul scris: incepusem, acum vreo 8-9 ani, sa tin primele rubrici, sa alcatuiesc, surprins de usurinta in fata monitorului, zeci de cronici literare, sa lucrez la doctorat, sa scriu (cu fervoare, recunosc) la prima mea carte, despre Matei Visniec. Imi contabilizam orgolios zecile de pagini scrise, imi contabilizam publicarea lor, imi imaginam efectul pe care l-ar putea stirni. Acum, ezit sa ma mai uit serios peste cartile mele vechi; nu doar ca ma nemultumesc, dar imi creeaza un sentiment de stinjeneala. Se simte teribilismul, se simte siguranta de sine care e doar a incepatorului. Un lucru stiu insa sigur: ca am scris de la bun inceput nu dintr-o rigoare la care m-am supus (si ea existenta, desigur), ci din placere. Asa cum o fac si acum: cind ies uneori, seara, de la biblioteca, multumit ca am lucrat bine, ma duc catre casa intr-o stare de efuziune vecina cu cea etilica. Doar ca acum aceasta multumire se incheie a doua zi.

In fine, un alt lucru care ma mai bucura este ca am reusit sa-mi pastrez majoritatea prietenilor din acee vremuri. E un semn ca, poate, nu m-am uritit de tot.

Daca am vreun regret din acele timpuri, daca barbatul de 33 de ani care sint acum simte nevoia sa-l mustruluiasca pe tinarul de 25 de ani, este pentru ca s-a grabit sa publice. Si ca a scris cam mult. Asta i-a luat, din pacate, din timpul de citit. Or, la o anumita virsta, este mult mai important sa citesti decit sa scrii. Acesta ar fi sfatul pe care i l-as da unui tinar care ar cauta o vorba incurajatoare: cel mai important este sa citesti. Daca e sa vina, scrisul vine de la sine, intr-un ritm pe care nu are rost sa ti-l impui sau sa i-l impui.

Dupa un singur lucru tinjesc acum: dupa timpul pe care il aveam pe atunci si dupa libertatea pe care o puteam ingadui lecturilor mele. Acum, imi propun sa imi inchei cartea despre Cantemir si sa ma alint, macar un an, cu titluri unul si unul. Sa recitesc citeva carti mari, pe care le-am ratat la prima intilnire. Sa umplu niste goluri care ma fac sa rosesc… si tot asa.

Nu stiu care e rostul acestei confesiuni. Stiu doar ca eu, cel care o scrie acum, nu mai sint cel care asternea cele citeva sute de pagini cu 7-8-9 ani in urma. Imi amintesc (tic livresc!) un eseu al lui Calinescu, care, privindu-si fotografiile din tinerete, exclama ironic-nostalgic: „Cine sinteti voi, baietasi?" Intr-adevar, cine o fi acel tinerel caraghios, boem, serios in pasiunea lui, zabauc, dar pasionat de ce face, stingaci, inconsecvent, facind eforturi vizibile sa se ia in serios, dar care si-a trait tineretea printre carti si prieteni care vorbeau mereu despre carti? Si de ce se simte el acum din ce in ce mai strain de preocuparile celor care au acum virsta lui de atunci? Sa fi imbatrinit atit de repede?