Riscurile (si deliciile) meseriei

Am citit pe nerasuflate, ca pe un roman politist (sau autobiografic), cartea editata de „Ziarul de Iasi” la implinirea a 15 ani de la aparitia primului numar. Nu stiu daca si cititorii ziarului au avut acces la acest Album aniversar, aparut, probabil, intr-un tiraj confidential. Pai, tocmai ei ar trebui sa-l citeasca, spre a vedea ce se petrece in spatele usilor inchise, dincolo de pagina tiparita, acolo unde fierbe mustul ce va deveni vinul degustat in fiecare zi de cei mai inraiti consumatori-cititori. Cum ar fi Majuru’ dintr-o comuna ieseana, tatal incisivei si unicei poetese Mariana Codrut. Sau alt cititor, pentru care ziaristul e doar un nume adunat pe o pagina de gazeta, uneori nici atit, intrucit ceea ce conteaza sint faptele, evenimentele relatate. Cine ce stie despre riscurile acestei meserii? Doar cite o tresarire, cind un gazetar este dat in judecata (pentru delict de opinie!) sau, pe la sfirsit de an, cind se anunta ca au murit, in diverse „puncte fierbinti” de pe glob, 50-60-70 de gazetari. Tot mai multi, de la an la an.
Desigur, in Romania – deci si la Iasi – nu sint pericole mortale pentru ziaristi. Daca vrei s-o patesti, trebuie sa te lasi dus (de nas) in Irak, de un oarecare Hayssam, spre a fi salvat, apoi, de insusi presedintele patriei, cu toate serviciile lui secrete (cazute-n dizgratie, intre timp, din pricina aceluiasi nabadaios Hayssam). Dar sint alte numeroase primejdii, interdictii, amenintari, hartuiri, umilinte, pe care un ziarist (autentic) trebuie sa le infrunte, sa le suporte si, in ultima instanta, sa le eludeze, spre a-si face cinstit meseria.
Semnatarii Albumului aniversar (100 de nume), actuali sau fosti redactori si colaboratori ai „Ziarului de Iasi”/ „Monitorul”, au fost indemnati sa povesteasca o intimplare-doua din viata lor de ziaristi, din culisele redactiei, din relatia cu ziarul sau cu „subiectii” cei mai tari (de cap, unii). A rezultat un mic cod de deontologie gazetareasca, dar si o antologie cu pitoresti intimplari, cu elanuri si nostalgii, cu bucurii si frustrari greu de imaginat pentru cel ce nu face parte din breasla.
A lucra la un ziar (remarca ing. Eugen Florescu) inseamna a acumula „o experienta formidabila de viata”, ziarul este populat – metaforic vorbind – „cu fauni, cu sirene, cu duhuri intelepte sau cu monstri razboinici” (Gabriel Gachi). Ziaristul este liber „sa crape pe teren, sa indure umilinte, defulari, amenintari” (Razvan Moldoveanu). Unul ingheata pe acoperis, ca sa surprinda imaginea unui personaj compromis, altul (sau tot acelasi) cade intr-un canal pestilential (Constantin Plop). Un mahar, ale carui matrapazlicuri sint insistent devoalate, explodeaza cind il recunoaste pe modest imbracatul ziarist: „Cum, ba, tu, cu parpalacul tau de sapte mii de lei?!” (Cristian Grosu). O matahala de puscarias este gata sa sara la gitul ziaristului, dar se multumeste sa-i stringa mina ca-ntr-o menghine (Dan Radu). Nu lipsesc incercari de a li se cumpara, ziaristilor, tacerea (Al. Lazescu), insinuari ca fac jocul cuiva: „Cei vizati imagineaza scenarii, razbunari” si aceasta intrucit, „in spatele articolelor stau explicatii mult mai simple spre a fi crezute” (Emilia Chiscop).
„Partea fascinanta a jurnalismului (distinge Adrian Cioflanca) este ritmul extraordinar; partea dificila: uzura; o perpetua stare „de vigilenta” (de alerta, as fi zis eu), „un surmenaj continuu”. „Un cotidian functioneaza ca o casnicie” (Cezar Caluschi), dar, deseori, ziaristul isi neglijeaza familia, pleaca de-acasa dimineata devreme si se intoarce cine stie la ce ora din noapte.
Maninca un covrig, bea o bere rapida, ca sa fie, unde?, acolo unde il cheama… evenimentul. „Anchete, dezvaluiri, hotii, escrocherii, alegeri, vize, razboaie, Pasti, Craciun” (Ivona Burduja), ziaristul nu are sarbatoare, el este mereu de garda. Cind relateaza intimplari halucinante, cu bolnavi incurabili (linga patul carora preotul face slujba pentru cel decedat!), cu fel de fel de persoane defavorizate, cu accidente, violuri, crime, sufletul lui (ziaristul are si asa ceva!) este ravasit, sfisiat, dar trebuie sa-si pastreze calmul, self-controlul, inregistrind ca un medic legist, fara a deforma emotional faptele (Mihaela Cananau s.a.). Tot asa, a surprinde cresterea si descrestetea unor personaje (politice, mai ales) este o misie (re)curenta a ziaristului, ca febra. Imaginea (din 2004) a lui Emil Constantinescu, incremenit, pe holul clar-obscur al redactiei, in fata paginii-afis (din 1996) care il anunta ca „presedinte pentru mileniul III”, este imaginea dezamagirii; a lui si a noastra. (Toni Hritac)
Cu bucurie constat (oare m-apuc sa-i flatez?) ca marturisirile au o pregnanta coloratura literara, nerelevata in rapidele relatari cotidiene. Dupa cum nu-mi pot cenzura regretul ca unii dintre semnatari (nu dau nume!) nu scriu mai des la gazeta… Altminteri, chiar si cei mai forjati colaboratori marturisesc a fi invatat (din mers) sa se adecveze rigorilor (si supletei) jurnalistice. Caci nu-i chiar la indemina a scrie „pentru publicul larg: lucruri interesante, in fraze scurte si cuvinte putine” (Lucian Dirdala). Si nu-i usor a te face citibil „intr-un oras plin de evenimente culturale si intelectuali mofturosi” (Dan Lungu); a scrie „mai repede, mai scurt, mai clar, mai concis”. (Radu Pavel Gheo) Doar de mine nu s-au prins aceste invataturi. Spre disperarea Ceraselei, cerbera acestei pagini.