Rusine si vinovatie in cimpul universitar

Doua amintiri destul de recente. Prima: o adresa catre Universitatea din Iasi notifica excluderea de la programul de master  de la o universitate din Franta a studentei X,  pentru "tentativa de frauda". Toti cei din biroul senatului de atunci am trait momente penibile, parca am fi fost aratati cu degetul. Am provocat, imi amintesc, o discutie in senat, s-au propus masuri concrete de eradicare a acestei practici, s-au stabilit obligatii precise pentru profesori si facultati. Nu stiu ce efecte a avut aceasta masura de intarire a vigilentei, stiu ca si acum, cind avem un examen, intram in amfiteatre cite o armata de supraveghetori. Oare ca sa amintim studentilor ca au obligatia morala sa apeleze doar la cunostintele proprii? Dupa sesiunea din iarna, s-a anuntat in presa ca numerosi studenti s-au prezentat la clinici O.R.L. pentru a li se extrage din ureche aparate minuscule de ascultat.

Chestiunea a fost aruncata in derizoriu. A doua amintire: eram presedintele unei comisii de acordare a titlurilor si diplomelor, din Ministerul Invatamintului. Mi se semnaleaza ca o candidata la titlul de profesor ar fi copiat masiv in cartea sa din manualul unor colegi, aparut cu doi ani in urma. Constat similitudinile, in proportie de 60-70%, si semnalez cazul, intr-o intilnire a sefilor de comisie. Functionarii din minister ma informeaza apoi ca doamna in chestiune ameninta sa ma dea in judecata pentru ca i-am stirbit imaginea. Peste un timp, la a doua sedinta, vine si doamna ministru, aceeasi de astazi. Sint invitat sa prezint din nou cazul. Era grav, ceilalti colegi semnaleaza si ei citeva situatii similare, se isca  discutii despre diplome de doctor obtinute de persoane publice care nu stiu sa se exprime si sa  scrie romaneste, se remarca faptul ca respectivele teze au fost totusi  bune (!) si se solicita organizarea unei comisii de analiza. Nu stiu ce a mai urmat, dar n-am auzit sa se fi anulat diplome, titluri etc. Cazuri ca acestea aprind, indeosebi, opinia publica, aceasta se inflameaza, se cer masuri si apoi totul e uitat.

Am semnalat,  saptamina trecuta, o carte despre rusine si vinovatie in spatiul public. Profesorul Chelcea prefateaza sectiunea in care se prezinta cercetarile sociologice intreprinse, cu un capitol sugestiv: „Cultura universitara – o cultura a plagiatului?". Aflam ca „plagiat" insemna cindva furtul sclavilor, dar inca din antichitate insemna si furtul textelor, a proprietatii intelectuale. Mai aflam ca in spatiul universitar american plagiat inseamna „prezentarea muncii altuia pentru a indeplini cerinte academice", mai exact  „imprumutarea"  muncii altuia si prezentarea acesteia ca productie personala. In Romania avem o Lege a drepturilor de autor, din 1996, care prevede amenzi usturatoare si chiar inchisoare pentru  reproducerea, fie si partiala, a operei altuia. Codul etic universitar prevede sanctiuni grele pentru aceste fapte. Opinia publica a luat cunostinta din presa de cazuri celebre, ca cel de la Medicina din Bucuresti, de dosare de profesor aranjate etc. In carte sint prezentate citeva cazuri de plagiate nesancsionate, de ingaduinta mai mult decit suspecta. Un caz notoriu: unui conducator de doctorat  i se semnaleaza ca teza prezentata de doctorandul sau este in mare parte copiata dupa o carte a… tatalui. Directorul de teza  e indignat si cere sa i se spuna… cine a sesizat furtul. Aceasta era problema! Profesorul e membru in comisia de acordare a titlurilor stiintifice din Minister. Concluzia: "Frauda intelectuala, in ansamblul ei, si plagiatul, in mod deosebit, reprezinta dusmanul numarul unu al invatamintului universitar din Romania de azi".

Rezultatele anchetelor realizate de profesorul Chelcea si echipa sa sint deosebit de interesante. Li se cere studentilor, dupa un examen, sa-si spuna parerea despre cinste, ca trasatura psiho-morala, si sa aprecieze cit de cinstiti sint, in comparatie cu colegii. Rezultatul: studentii care au plagiat lucrarile (fapt constatat de examinatori) au opinii similare cu cele ale studentilor care nu au plagiat, dar nici nu au trecut examenul; plagiatorii nu au probleme de constiinta. O alta ancheta dovedeste ca plagiatul este stimulat de  deficiente de structura a personalitatii, dar si de „factori externi", precum climatul social permisiv. Desigur: o societate care se  intemeiaza ideologic pe discreditarea celor care sint altfel, pe deformarea faptelor si pe minciuna ridicata la rang de institutie, pe organizarea unui context social controlat si dirijat nu poate condamna propriile principii fondatoare. O alta ancheta: li se cere studentilor sa-si autoevalueze rusinea si vinovatia, sa se pronunte cu privire la cazuri de frauda. Un procent de 16% dintre studentii de anul IV se „rusineaza"  daca fapta e cunoscuta de colegi, 39% daca e cunoscuta si santionata de profesori si 9% daca ramine secret personal. Mai mult de jumatate nu simt nici un fel de rusine sa fraudeze. Si declara senini acest lucru. Ce rezulta? Frauda e „un fenomen social". Acesta nu poate fi combatut daca profesorii sint toleranti sau daca climatul social il stimuleaza. Un climat universitar in care regulile se schimba mereu si haotic, in care nu exista norme clare in privinta fraudei, in care numarul de studenti creste peste limita bunului simt, in care numerosi politicieni devin peste noapte profesori universitari, in care profesorii nu se ocupa de studenti, ci de joburi in afara universitatii,  in care titularii au cite doua si trei norme nu este un climat care sa genereze seriozitate, cinste, munca si performanta.

Un citat din carte: "Mediul universitar nu numai ca nu ii descurajeaza pe studenti sa respinga frauda intelectuala, ci, dimpotriva, ii face sa nu se rusineze si sa nu se simta vinovati chiar daca ceilalti colegi ai lor cunosc faptele incriminate. Cei care recurg la procedee ilicite nu resimt emotiile de rusine si vinovatie decit in mica masura, probabil si pentru ca ei apreciaza ca si ceilalti studenti practica, intr-o forma sau alta, frauda intelectuala…. In ceea ce priveste frecventa cu care se recurge la diferitele forme de frauda intelectuala, opinia studentilor este ca cel mai adesea se plagiaza" (p. 268). Incheiem cu invocarea dilemei leniniste: "Ce-i de facut?".