Societatea-mozaic

Statul si piata sunt incapabile sa restaureze solidaritatile, de aceea refacerea legaturilor sociale trebuie incredintata comunitatilor. Dupa Etzioni, o comunitate este o grupare de persoane liber constituita, care-si afla fundamentul fie in desfasurarea aceleiasi activitati (cum sunt profesiile, diferitele modalitati de petrecere a timpului liber sau preferintele pentru un anume mod de viata), fie in vointa de a se intrajutora sau de a se organiza pentru a raspunde unei probleme colective (cum sunt comunitatile de cartier, asociatiile de parinti s.a.) Deci participarea trebuie sa fie voluntara.

Autorul american nu e favorabil intoarcerii la vechile comunitati arhaice, cum sunt parohiile, satele sau corporatiile. Fara sa le nege existenta sau legitimitatea, el nu doreste promovarea comunitatilor „inchise", stabilite pe baze etnice, religioase, culturale, regionale sau lingvistice, desi recunoaste ca acestea pot fi creuzete unde se nasc legaturi de solidaritate foarte puternice. Dar idealul comunitar nu trebuie sa duca la o societate segmentata, „diferentialista", care insista pe diferentele dintre grupuri. Vechea definitie a comunitatii, cea de Gemeinschaft, adica o comunitate cu aceeasi origine, istorie si cultura, care se delimiteaza de celelalte ar duce la retragerea in identitate si poate chiar la confruntari interetnice sau religioase.

De aceea, solutia politica propovaduita de Etzioni nu consta in ignorarea clivajelor identitare, ci in sustinerea elementelor care tind spre o Gesellschaft (societate), adica spre o comunitate conceputa ca un loc deschis, care-si fondeaza legitimitatea pe intrajutorare si impartasirea acelorasi interese. Se cuvine sa se dea prioritate tuturor proiectelor sociale bazate pe asocierea supla, voluntara. Astfel inteleasa, comunitatea nu este un scop in sine, ci un loc unde oamenii se aduna in mod liber in jurul unui proiect comun. Totusi, o comunitate adevarata ar trebui sa se sprijine, in primul rand, pe un set de valori impartasite. Acestea nu sunt niste simple norme culturale, ci un nucleu de principii morale la care adera toti cei care doresc sa imparta o activitate comuna. Astfel se creeaza legaturi sociale trainice, care nu se limiteaza la un simplu joc de interese, ca in liberalism, nici la identitatea de sorginte (ca in multiculturalism).

Potrivit lui Etzioni, modelul traditional, istoric, profund comunitarist al societatii americane, „creuzetul", ar fi esuat in masura in care nu a dus la integrarea armonioasa a comunitatilor, acceptand segregari sociale si spatiale ce continua sa divizeze societatea. De aceea, el analizeaza un nou model, al „societatii-curcubeu", preluat de la negrii americani Acest model promoveaza o societate in care fiecare comunitate ar avea o autonomie completa, pentru a putea apara drepturile membrilor sai. Dar acesta este considerat profund nesatisfacator, intrucat ar face din societate „un conglomerat de triburi de culori diferite, fara nicio viziune comuna.. Acest model este considerat chiar periculos, pentru ca, intarind cultul diferentelor, ar favoriza tensiunile interetnice.

Nici multiculturalismul nu se bucura de aprecieri prea favorabile. Acesta ar face ca toate comunitatile care revendica o apartenenta lingvistica sau regionala sa ceara autonomie politica si un anumit teritoriu, din care ar fi repede exclusi toti cei care sunt diferiti.

Acestor modele, Etzioni le opune proiectul unei „societati-mozaic", in care recunoasterea diferentelor nu ar impiedica integrarea sociala in jurul unor valori fundamentale. Metafora vorbeste de la sine: mozaicul este constituit dintr-o multitudine de fragmente, fiecare fiind diferita, dar mentinuta la un loc cu celelalte de un liant comun. Societatea este bine articulata si echilibrata atat timp cat liantul e destul de puternic; daca nu, ea se dezagrega si fiecare fragment isi pierde semnificatia. Deci societatea-mozaic nu are sens decat in masura in care comunitatile sale sunt integrate in mod armonios. Cimentul care le uneste este „nucleul valorilor impartasite". Societatea ideala ar fi deci o „comunitate de comunitati", in care legatura dintre diversele componente este cel putin la fel de puternica precum cea care ii uneste pe membrii fiecarei comunitati. 

Pentru a evidentia mai bine diferenta majora care il separa de liberalii „proceduralisti", Etzioni stabileste o distinctie intre „valorile impartasite", considerate ca fondatoare pentru societate, si „valorile agreate", care decurg din acordurile temporare incheiate intre indivizi. Determinante sunt primele, fiindca asigura forta integratoare a societatii. Pentru a deveni o „comunitate de destin", cetatenii trebuie sa identifice cel putin un bine comun. Autorul american recunoaste sapte mari valori ale vietii comunitare: democratia, respectarea constitutiilor si a drepturilor care decurg din ele, loialitatea fata de natiune, respectul si toleranta fata de toate comunitatile, limitarea identitatilor politice, principiul „megalogului" (care presupune un vast dialog la nivelul comunitatilor) si, in fine, principiul reconcilierii. Aceste valori exista dinaintea asocierii comunitatilor, ele au, asadar, o valoare „precontractuala", sunt preexistente, inradacinate in societate si se transmit de la o generatie la alta.

In ce priveste valorile „agreate", ele nu sunt pe deplin suficiente pentru a crea legaturi sociale, sunt doar niste principii negociate ce nu propun nicio viziune de ansamblu asupra binelui comun. Ele permit doar reglarea relatiilor dintre persoane, care cauta sa-si protejeze libertatile intr-o lume concurentiala. Fiind situate in afara sferei morale, ele nu sunt capabile sa agrege societatea, caci pentru Etzioni valorile morale sunt superioare oricaror altor norme. Ca si MacIntyre, el critica mostenirea „luminilor", considerand ca societatea nu se poate baza numai pe ratiune si nu poate fi redusa la suma indivizilor. Numai morala poate conferi stabilitate si soliditate legaturilor sociale.