Caută 
4 MIN
La facultate intrau cei care trudeau din greu; doar cativa dintr-o clasa obisnuita, mai rar jumatate si niciodata clasa intreaga. Daca absolvirea liceului te consacra drept tanara speranta, facultatea era o certitudine ca vei face cariera, dar si o schimbare de statut social. N-am prins perioada de plumb a anilor ’50 cand selectia era politica, iar daca ascundeai ceva din biografie, aveai toate sansele sa fii expulzat. La varsta lui buna, adica cea de dimineata, inaintea faimoaselor teze de la Mangalia, din iulie 1971, care au reinstaurat inghetul, Ceausescu liberalizase regimul. Pentru admiterea la facultate m-am pregatit asiduu, mi-am facut analize si sinteze – caiete intregi -, fara sa stiu nici de meditatii (nu se inventase inca industria aceasta, ce avea sa falsifice ierarhia de merit), nici de pile la examen. Nu doresc sa idealizez. Mai tarziu am aflat ca se purtau si aceste metode, dar erau departe de a fi devenit norma. Am intrat al doilea la Istorie, la o concurenta de 10 pentru un loc. Va puteti imagina cat de mult am crescut in ochii familiei, a prietenilor si a consatenilor mei. Stirea a facut repede inconjurul obstii, dandu-i mamei prilej de nedisimulata mandrie, chiar daca i-ar fi placut sa imbratisez cariera preoteasca, pentru care era convinsa ca as avea vocatie. Pe vremea aceea, din pacate si dupa, despre intrarea la Teologie se vehiculau destule povesti necrestine, cu lucrari "popesti" de natura sa-ti cenzureze dorinta ori vocatia. De aceea, dar si din alte, sper, temeinice motive, nu regret obtiunea facuta.
Versiunea mea despre facultate era ferm idealista si inevitabil naiva. Pur si simplu imi imaginam ca de vreme ce reusesti intr-o competitie atat de dura, studentii nu pot fi decat buni si foarte buni. Ca realitatea era mai cruda decat imaginarul meu utopic voi avea sa constat cat de curand. Sigur, la inceput toti colegii mi s-au parut foarte buni, in vreme ce eu, care veneam de pe pozitia a doua de pe lista, aveam emotii incomensurabile sa nu dezamagesc. Primul soc a studentiei a fost gestionarea libertatii. Veneam doar din cazarma racoviteana si eram obisnuit cu corvoada supravegherii asidui. Viata universitara era destinsa la inceputul anilor ’70; doar eram in plina destalinizare. Redescoperirea, selectiva, e drept, a traditiilor, inclusiv cele academice ori practicarea, supravegheata neostentativ, a libertatii de opinie erau bunuri deja castigate. Cartile, pana mai ieri la "index" deveneau accesibile, cu unele exceptii, iar noi traiam intr-o atmosfera de dulci iluzii, ce se vor dovedi curand iluzionisme, frenezia descoperirii radacinilor ori entuziasmul lecturilor din autori proscrisi, precum Iorga, Parvan, Eugen Ionescu ori Panait Istrati. Nu venise vremea lui Gh. Bratianu, Emil Cioran ori Mircea Eliade, dar bresa se facuse, iar cursul parea ireversibil. Dovada ca noi, studentii, nu am luat tocmai in serios si nici in tragic faimoasele teze de la Mangalia, ce aveau sa produca urmari ceva mai tarziu. Traiam placerile unei inedite "La belle époque", intelegand sa ne bucuram de binefacerile bresei. Incepuseram sa edificam comunismul national si eram foarte mandri de asta. Dusul rece avea sa vina mai tarziu. Astazi mi-e teama ca cine n-a trait acel timp al sperantei, ce venea dupa cel atat de cenusiu, al disperarii, din anii ’50, are reale dificultati sa inteleaga optimismul din primii ani ai regimului lui Ceausescu. Nu mi-e greu sa recunosc ca la varsta aceea am crezut intr-o renastere autentica a natiunii. Nu idealizez anii studentiei, dar nici nu am motive sa ma delimitez ostentativ, in temeiul unor lecturi demitologizante mai noi. Senzatia de tarc sufocant avea sa se instaleze la inceputul anilor ’80, atunci cand "socialismul real", dar si national – comunismul lui Ceausescu au intrat in colaps. N-a mai fost insa acelasi lucru ca in anii ’50. Bresa facuta atunci in atotputernicia bolsevica a dat roade. De altfel, inclin sa cred ca orice "reforma" a comunismului in raport cu ortodoxismul originar, fie ca s-a numit dejismul tarziu, cel de dupa Declaratia din Aprilie 1964, fie ca s-a numit ceausismul incipient, hrusciovismul ori berestroika, nu a facut decat sa apropie gongul final. Toate aceste incercari de ajustare si umanizare a comunismului, reclamate de imprejurarile timpului, au tradat substanta genuina si utopica a parintilor fondatori. De aici si obsesia, prin ricoseu psihologic, a tuturor reformatorilor de a se legitima prin recursul la "origini". Vezi obsesiile leniniste ale lui Ceausescu si Gorbaciov.
Am fost student exact in acei ani de relas ideologic si intredeschidere prudenta spre alte orizonturi culturale. De aceea, nu am sesizat presiunea ideologica a regimului, nici macar la o facultate clasificata oficial ca fiind ideologica. Nu mai faceau legea in facultate profesorii de marxism, de istorie sovietica (cursul disparuse deja) ori cei provenind din "neagra ilegalitate". Nu am mai invatat nici macar limba rusa "in pas de mars", precum o facusera colegii mei cu doar cativa ani in urma. Toate presiunile ideologice ce au urmat nu au putut strivi germenele liberal ce a incoltit atunci in mintea noastra. Datorez studentiei aceasta stare de gratie libertara, pe care nimic nu a putut sa o ingenuncheze. Inclin sa cred ca in generatia mea, adica cea care a beneficiat de deschiderea operata la inceputuri de Ceausescu, s-a produs un declic istoric. Nimeni nu ne-a mai putut lua inapoi speranta libertatii, cum nu ne-a mai putut cenzura lecturile, odata curiozitatea starnita. (Continuarea in editia de marti, 4 decembrie.)
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
