Tara lui Porno-Gigi-Salam

Iata un fapt de viata: intr-o tara luata cu arenda de institutiile financiare internationale si in care multi oameni isi pierd locurile de munca, cele mai fierbinti subiecte de televiziune sint legate de artistul Florin Salam, de sexy-asistentele diverselor emisiuni si de domnul George Becali. Fara a comenta cit de artist este artistul, cit de sexy sint sexy-asistentele sau cit de domn este domnul, ne putem intreba daca nu cumva sintem indemnati si inclinati sa interpretam lumea prin sticla tulbure a tubului catodic?

Neavind intentia de a scrie despre persoanele cu pricina, ci despre tiparele care au facut posibila transformarea lor in iconuri ale tranzitiei romanesti „de criza", o interpretare impresionista pare mai mult decit convenabila. Respectabila institutie a televiziunii a devenit pe plaiurile noastre cel mult o suma de impresii si de fictiuni de vodevil. Asa se face ca, vrind-nevrind, ne aflam in fata a (cel putin) trei dominante televizuale: antimuzicalitatea, pornosul mioritic si eurobufoneria. Mai ales de sarbatori.

Nu e greu de constatat ca tragicomedia iconurilor a facut posibila fabricarea, punerea in circulatie si raspindirea la scara nationala a unor sonoritati lipsite de echivoc: Florin Salam, Romeo Fantastik si multi altii, artisti, compozitori, divi si facatori de audienta. Exploatarea exagerata a sentimentului antimuzical al fiintei a adus pe micile ecrane o pleiada de indivizi pentru care trecerea de la anonimat la, atentie!, celebritate, nu e altceva decit o rastalmacire a celebrei formulari descartiene: Urlu, deci exist!

Antimuzicalitatea este insotita de un alt registru la fel de bine articulat imagistic: sexy-asistenta lui X, Y sau Z, eleva XXX, piticul porno. E limpede ca pornosul mioritic are drept componenta fundamentala nevoia acuta de caricatural. Scapata in lume, obscenitatea, cu intreaga ei gama de manifestari implicite si explicite, a devenit o sursa de divertisment cunoscuta de toti strategii din mass-media („Sex sells !"). Evident, modelul nu e nou, nici specific romanesc, dar altoirea lui cu vinjoase mladite autohtone a generat un hibrid pe care oamenii de la Centru il numesc, aparent cu dispret, piti(poanca). Ca nota distinctiva, acest hibrid reflecta dezechilibrul profund dintre materie si spirit, dintre corp si minte si invie in spatiul mediatic romanesc unele dintre fiintele plasmuite cu secole in urma de Rabelais.

Daca urlatorul antimuzical si sexy-asistenta ramin cumva in matca „divertismentului", fiind prelungiri televizuale ale unor trasaturi atavice care par sa dea apa la moara celor ce cred in inrudirea omului cu maimuta, eurobufoneria este un registru performativ cu implicatii mult mai profunde in planul realitatii. In emisiunile de televiziune, registrul va cunoaste, odata cu perioada de campanie pentru alegerile europarlamentare, momente de mare audienta. De aceea, eticheta peiorativa de „Mascarici National", pusa pe imaginea unui binecunoscut publicist si sef de partid, poate fi convertita intr-o formulare mai succinta, menita sa cuprinda, nu un individ, ci o clasa: eurobufonul.

Nu stiu ce parere aveti dumneavoastra despre oamenii care ar trebui sa ne reprezinte in Parlamentul Europei, dar va invit sa contemplati pentru o clipa urmatoarele ipostaze fictionale, inscrise pe liste si rasfatate sau incurajate de mai toate televiziunile:

1. Liber-cugetator, fara prea multe studii, ca strica, filantrop capricios, aparator infocat al crestinatatii.

2. Doctor in demagogie, trubadur la curtea regelui Nicu, mare iubitor de securitate, fin degustator al culturii romanesti.

3. Bruneta timida, cursanta a mai multor institutii de invatamint social-politic, pasionata de modeling si de succesuri, reprezentanta a tinerelor valori romanesti.

Cind aceste iconuri cu iz folcloric vor navali in Parlamentul European si vor gesticula, intr-o limba de circulatie internationala, „Romania is my country!", atunci sa vezi distractie!