Teorie si Realitate (I)

Marile evenimente si miscari sociale care marcheaza profund lumea de vreo doi ani incoace pun din nou problema relatiei dintre teoriile cele mai influente privind istoria si evolutia sociala, pe de o parte, si realitatea lumii de azi, pe de alta parte.

Cand spun evenimente si miscari sociale remarcabile ma gandesc, in primul rand, la ceea ce, impropriu, se numeste „primavara araba". Impropriu pentru ca tarile in care au avut si au loc aceste miscari (Tunisia, Libia, Algeria, Egipt, Siria) nu sunt, de fapt, arabe – poate cu exceptia Siriei – decat intr-o proportie care variaza intre 15 si 30% iar „primavara" se dovedeste a fi, in Siria dar si in alte parti, de fapt, „iarna". Toate aceste tari sunt, insa, majoritar musulmane si de aceea tot ceea ce s-a petrecut si se petrece de vreo doi ani incoace in interiorul lor prezinta unele elemente comune. Asadar, mai degraba am putea spune „primavara musulmana" numai ca, asa cum am amintit mai sus, nu prea putem vorbi de „primavara", adica de o innoire radicala si de un progres vizibil al acestor tari spre democratia autentica, adica spre aplicarea marilor principii ale libertatii, egalitatii, drepturilor omului, laicitatii etc.

Si, totusi, unii sustin ca dincolo de manifestarile concrete, specifice fiecareia dintre aceste tari, ale acestor miscari, de violenta demna de evul mediu in unele cazuri ca Libia si Siria, de apelul „revolutionarilor" la Sharia, adica la principii si valori ale legii musulmane depasite de timpuri etc., in toate aceste tari ar fi vorba despre un mars inexorabil spre democratie, modernizare, spre acceptarea valorilor universale recunoscute ale democratiei euro-atlantice etc.

Mai mult decat atat, un analist, zilele trecute, afirma ca aceste miscari din tarile zise arabe ar confirma celebra teorie a lui Francis Fukuyama privind „sfarsitul istoriei". Aceasta teorie, formulata intr-o carte celebra a acestui autor american – de origine japoneza – „Sfarsitul istoriei si ultimul om" (Editura Paideia, Bucuresti, 1992), a facut mare valva in ultimul deceniu al secolului XX, imediat dupa sfarsitul Razboiului Rece si caderea URSS, dar are numerosi adepti si astazi.

Desigur, Fukuyama nu sustine ca istoria ca suma si succesiune de evenimente ar inceta – pentru ca aceasta ar insemna, de fapt, Sfarsitul Lumii – ci doar ca ne aflam in pragul unui sfarsit al Ideologiilor si al evolutiei formelor de organizare social-politica a comunitatilor umane. Mai precis, spune el, istoria universala a cunoscut o multime de forme de organizare politica – monarhii, dictaturi, state autoritare, totalitare etc. – iar conflictele si razboaiele sangeroase au fost insotitoare permanente ale acestei istorii. Dincolo, insa, de toate aceste avataruri, Istoria are un sens, o directie si aceasta este data de asa-zisa Lupta pentru Recunoastere care se sfarseste prin victoria libertatii si egalitatii – principiile care stau la baza Democratiei Liberale. Nu ne putem reprezenta – spune el – un sistem politic superior acesteia si, de aceea, extinderea treptata a Democratiei Liberale in toata lumea va insemna un fel de sfarsit al Istoriei, in sensul in care l-am amintit mai sus. Teoria isi are originea in Filosofia lui Hegel care credea ca Istoria s-a sfarsit odata cu victoria lui Napoleon la Iéna (1806) impotriva statului feudal prusac, victorie care insemna si triumful marilor principii liberale ale Revolutiei Franceze. Fukuyama preia pe Hegel si pe marele lui discipol Alexandre Kojève in ceea ce priveste ideea Sfarsitului Istoriei dar crede ca acest Sfarsit inseamna victoria Democratiei Liberale de tip american.