Toate priesc…

Saptezecistii basarabeni – Nicolae Dabija, Leonida Lari, Arcadie Suceveanu, Vasile Romanciuc, Leo Butnaru, Ion Hadarca, Vasile Tarateanu, Ilie Zegrea, Marcela Benea, Ludmila Sobietchi, Constantin Dragomir, Leonard Tuchilatu, Viorel Mihail, Constantin Munteanu, Ion Bogatu s.a.- au savirsit ceea ce se poate numi, cu un termen doar in parte metaforic, o mica dar extrem de semnificativa insurgenta. Nu se putea imagina, pe atunci, o contestare la scena deschisa a metodelor – atit de paguboase in plan estetic! – ale realismului socialist si in genere a regimului, o situare polemica in raport cu preceptele oficiale. Nici samizdat-ul nu s-a practicat in Basarabia acelor ani. Dar ceea ce au izbutit acesti scriptori solari conteaza enorm in economia procesului literar dintre cele doua maluri. Ei au descoperit un mod fericit de a se sustrage tiraniei realului, de a deroga de la comandamentele partidului; in ultima analiza, de a-si adjudeca nestingheriti, fara a pactiza, ca antecesorii lor, cu diavolul, naturaletea discursului poetic, starea de gratie. Este vorba de ochiul al treilea (titlul plachetei de debut a lui Nicolae Dabija), care a permis interiorizarea viziunii, scoaterea ei din fatidicele conventii realiste; in fond, eliberarea creatorului din contingentul tiranic si transferarea lui in transcendent.

Andrei Turcanu, criticul avizat al generatiei, spune despre congenerii sai: „Curajul adevarului si candoarea credintei nu se puteau exprima decit prin prefigurari, prin iluminari profetice, singulare, prin forme si imagini excesive, care sa bata alarma, certificind – neaparat! – o realitate colectiva si un imperativ colectiv". Ce trebuie dedus de aici este ca saptezecistii basarabeni au folosit esteticul (este generatia ce reda literatura, literaturii insesi, spre a parafraza un vers eminescian) intr-un insidios sens etic. Cel de-al treilea ochi este si o solutie de insubordonare, o dizidenta implicita, deoarece comuta pe interioritate – intr-un timp cind mimesis-ul triumfa stimulat in plenare -, exalta individualitatea atit de reprobabila spiritului colectivist omiacaparant. Cu alte cuvinte, generatia a gasit un mod de a se eschiva de la inregimentare. Supralicitind visul, exaltind tarimurile imaginarului, axindu-se pe eul creator, generatia sfida implicit rigorile dogmei. Nu a contestat-o direct (nici nu ar fi fost posibil), dar se poate spune ca a umilit-o prin neglijare. Ochiul al treilea a avut, asadar, certe virtuti subversive.

Este foarte interesant sa aflam cum s-a produs acest fenomen, ce a determinat, in momentul X al istoriei, intr-o provincie urgisita a fostului imperiu sovietic, un grup anume de oameni sa se solidarizeze – bine, nu programatic, dar intuitiv oricum – intru contestarea implicita a principiilor curente, altminteri obligatorii pentru scriitori? In sensul acesta, ca sa citez o vorba a cuiva, toate priesc: accidente pubertare, intimplari miraculoase in copilarie, figurile – formatoare! – ale parintilor, invatatorul de litere, primele carti citite, chipul bibliotecarei din sat, scoala, serpentinele academice, lecturile constitutive, amorurile, escapadele adulterine, ca si diversele tranzactii cu mai marii zilei, convorbirile (ca nu se exclud!) cu KGB-ul, orele de plictis si disolutie ispasite prin diverse adunari comsomoliste sau de partid etc., etc. – pe o lista, practic, infinita. Am descoperi astfel, in cele din urma, tarimul unde au gestat textele generatiei (unele chiar faimoase), culisele unui remarcabil demers literar, care a readus normalitatea in cimpul literaturii si a pregatit terenul pentru optzecismul basarabean, segmentul care incearca sincronizarea cu marea literatura romana.