Caută 
6 MIN
La scurt timp dupa ce mi-am luat bagajul ce naviga pe banda rulanta, am iesit din aeroport. Pe o pancarta mare ce se legana chiar in fata mea era scris cu litere groase de tipar: Nichita Danilov. Am incercat sa vad fata omului care ma astepta la aeroportul din Torino, dar era acoperita de pancarta. Ceea ce am putut vedea au fost pantalonii albi si pantofii asijderea. M-am multumit si cu atat. Am facut un pas in directia inscriptiei si, incovoind degetul aratator de la mana stanga, am batut de trei ori usurel in dreptunghiul de carton ca intr-o poarta ce trebuia sa se deschida. Am vazut cum pantalonii si pantofii se agita executand cateva miscari neasteptate, apoi fata lui Don Luigi aparu ca o masca venetiana de dupa pancarta si un glas sonor imi ura un calduros bun sosit. I-am urat, la randu-mi, seara buna lui Don Luigi, apoi mi-am transportat troler-ul spre masina insotitorului, parcata la intrarea in aeroport. Mi se luase o piatra de pe inima. Era destul de tarziu si ca sa merg singur la hotel mi se parea o aventura destul de stresanta. Don Luigi era un batranel micut de statura, cu mustacioara grizonata, iute si foarte guraliv. De la aeroport si pana la hotel Don Luigi nu a tacut o clipa. Mi-a vorbit si despre Torino, si despre intersectii, despre pasarele, despre reclamele ce straluceau de o parte si de alta a autostrazii, pecum si despre meciul lui Juventus care avea sa se desfasoare a doua zi. A pomenit ceva chiar si despre Salonul de carte, de care parea sa fie incantat. Am dedus aceasta mai mult dupa gesturi si dupa mimica-i mobila, caci italiana n-o intelegeam. Faptul acesta n-a constituit pentru noi o bariera, ci, as putea spune, dimpotriva. Tacerea mea punctata de cateva cuvinte in limba sa natala il stimula. La sfarsit, inainte de-a ajunge la hotel, soferul pus la dispozitie de catre organizatori, probabil ca sa ma distreze, mi-a cantat o superba arie din "Barbierul din Sevilla", apoi m-a condus pana la intrarea in hotel. I-am multumit pentru amabilitate, i-am strans mainile si m-am indreptat spre receptie. In salon ma astepta, in ciuda orelor tarzii, trecuse deja de miezul noptii, tanarul meu traducator si prieten calabrez, Danilo De Salazar… Ne cunoscusem la Festivaul de Literatura de la Neptun… Numele de Danilov ii suna destul de curios. "Daca scoatem v-ul de la sfarsit numele de Danilov va suna Danilo", mi-a spus. "Sau daca adaugam un v la Danilo, i-am replicat, atunci prenumele de Danilo se va transforma in Danilov…" Asa ne-am cunoscut. De atunci au trecut vreo patru ani. Intre timp, Danilo, beneficiind de programele sustinute de ICR, s-a familiarizat cu viata noastra literara, perfectionandu-si arta de a perverti cuvintele dintr-o limba in alta, traducand cativa scriitori romani contemporani. In plus, a devenit asistentul d-nei Giselle Vanhese la Catedra de literatura romana a Universitatii din Calabria, "inlocuindu-l" astfel pe un alt tanar traducator, Giovanni Magliocco, transferat la Universitatea din Bari.
Despre Giovanni, Danilo vorbea ca despre un geniu… "Sa stii, mi-a spus, ca Giovanni a dus arta traducerii la perfectiune… Cat priveste cultura sa, e inspaimantatoare…" L-am intrebat daca o sa-l reintalnesc la Torino. Nu, mi-a spus Danilo. Din pacate, la scurt timp dupa lansarea traducerii poeziilor Ruxandrei Cesereanu la Salon, Giovanni deja isi luase zborul spre Bari… Il intalnisem in urma cu doi ani, tot la Torino, in compania lui Dinu Flamand si a unor traducatori tineri italieni antrenati de ICR. M-au impresionat ochii negri, vii, cu sclipiri nelinistite.
Vorbea cursiv limba romana, dand cuvintelor nuante neasteptate. Energia debordanta a tanarului devenea contagioasa. Giovanni anima intreaga asistenta. Nu era tocmai comod sa stai in preajma sa.
…Ca si lumea scriitorilor, lumea traducatorilor nu e tocmai roza. Apar inevitabile rivalitati si orgolii, care se consuma insa, de obcei, dupa lansari, seara, la o masa incarcata pe terasa unui local de noapte. Intotdeauna o reusita e urmata si de mici sicane. Exista traducatori prestigiosi si traducatori care abia se afirma. Unii s-au specializat in promovarea unor nume deja consacrate pe piata de carte europeana. Sunt traducatori care urmaresc nobiliabilii. Altii cauta in schimb autori mai putin cunoscuti pe piata externa, dar care au reusit sa se impuna pe scena literara romaneasca. Unii s-au specializat in promovarea literaturii lui Dan Lungu, Vasile Ernu si a altor congeneri ai lor. Altii nu coboara stacheta sub Mircea Cartarescu, Ana Blandiana, Herta Muller sau Norman Manea. Nu e usor, desigur, sa tii in echilibru o astfel de echipa. Cei de la centru, vorbesc de ICR, care au depus eforturi considerabile pentru a forma traducatori, cunosc aceste inevitabile rivalitati si duc o politica echilibrata. Graitoare in acest sens e activitatea depusa de ICR Venetia, coordonat de doamna Monica Joita…
Dupa un schimb de impresii cu tanarul Danilo, ne-am retras in camerele noastre. Am stabilit sa ne vedem a doua zi, pe la orele 10. Urma sa ne intalnim cu Ruxandra Cesereanu, cu Dumitru Tepeneag si cu Ion Muresan, care sosise ceva mai devreme la Torino. Poetul avusese si un mic incident: bagajul sau, in loc sa ajunga la destinatie, plecase, din cate am inteles, spre San Marino. Probabil ca sonoritatea numelui ii jucase feste autorului Cartii Alcool. Poetul era destul de ingrijorat: a doua zi trebuia sa participe la lectura si nu avea haine potrivite pentru o astfel de ceremonie. Danilo m-a intrebat daca nu aveam un tricou sau o camasa in plus. Sigur ca aveam. Bagajul meu ajunsese "viu si nevatamat" la destinatie. Aveam o intreaga garnitura de camasi.
A doua zi, dupa o preumblare prin Torino, am fost sunat de Muresan. Poetul se plangea de ghinionul sau, ii parea rau nu atat dupa bagaj, cat dupa sticlele de palinca de 52 de grade aduse din inima Ardealului ce rataceau acum pe cine stie ce coclauri. I-am spus nu fie necajit: hazardul isi facuse un plan precis in privinta lor. Sticlele fusesera trimise sa colinde prin lume nu tocmai intamplator. Pe drum, aveau sa se incarce cu impresii si imagini insolite. Cand vor ajunge la destinatar, vor colcai de versuri noi, astfel ca ingerasii sai echinoxisti vor ciocni pahare cu ingerasii sositi de pe alte meridiane ale lumii. "Asa sa fie", a zis poetul. Si a adaugat: "Atunci ii vom degusta impreuna…" "Ce vom degusta?" "Cum ce, ingerasii din pahar…"
Ne-am fixat intalnirea in fata garii, la ora 10 si un sfert. impreuna cu Danilo, l-am vazut pe Muresan in fata intrarii din metrou, ne cauta cu privirea. Eram la cativa pasi de el, dar nu ne vedea. In sfirsit, ne-am intalnit si l-am lasat sa aleaga o camasa ce se asorta cu sacoul lui de vara, de culoare bej. Apoi am facut o plimbare cu metroul pana la hotelul unde i-am intalnit pe Dumitru Tepeneag si pe Ruxandra Cesereanu. Cum vremea inchisa nu era tocmai potrivita pentru promenada, ne-am asezat pe o terasa, depanand tot felul de amintiri din lumea literara. Am vorbit despre Mazilescu, despre Dimov, Ursachi, dar si despre Ismail Kadare si Giorgio de Chirico. Orasul Torino parea impregnat de nelinistile lui. N-am zabovit prea mult la taifas. Danilo, acribios din fire, era presat de timp sa-si puna la punct prezentarile de la salon, iar Ruxandra mai avea cateva ore pina la plecarea spre aeroport. Ne-am despartit in apropiere de gara Porta Nova, fiecare ducandu-se la treburile lui….
Am ajuns in camera hotelului, cu gandul sa ma relaxez inainte de lansare, dar imediat a sunat telefonul. Era Ion Muresan, care ma anunta cu o voce triumfatoare ca bagajul sau a ajuns la hotel si ca ingerasii de la San Marino falfaie din aripioare in pahar… "Vino sa cinstim cum se cuvine evenimentul, mi-a spus. Ana Blandiana, vecina de camera cu mine, ne va tine companie… Vii?" Ce era sa fac, m-am dus…
Pe drum, in timp ce traversam bulevardul, am avut o scurta viziune, pe care apoi am retrait-o, pe viu, in Salon. In fata mea aparu amfitrionul traducatorilor, Bruno Mazzoni, imbracat intr-un costum de un alb stralucitor, cu un rucsacel de adolescent pe spate, planand ca un inger chagallian peste oras…
