Un alt gen de literatura subversiva

Am scris asta vara, aici, ceva despre scrisorile trimise din Gulag de poetul Nicolae Costenco, "un basarabean crucificat pentru aspiratiile sale nationale", cum spune Mihai Cimpoi in Istoria… sa. Le-am recitit deunazi si m-a frapat, mai violent ca la inceput, caracterul lor absolut senzational, daca tinem cont de momentul cind erau redactate. Ingaduiti-mi sa revin. Totul, in cuprinsul acestui epistolar, de la ton la taietura frazei si de la limbaj la atitudine si idei, arata ca Siberia, anii petrecuti printre "pui de gai" (expresia argheziana ii vine, am impresia, involuntar sub condei: premonitia memoriei culturale!) i-au priit: poetul a iesit revigorat din experienta infernului exact in datele sale primordiale. "Daca nu am pierdut pospaiul de cultura si civilizatie, trebuie sa stii ca am primit o strasnica, marginasa cu disperarea, calire", ii scrie el, la 23 februarie 1956, prietenului Dominte Timonu, la Bucuresti. Are… psihanalitic de multa dreptate! Unde in alte conditii am fi avut de a face, poate, cu un simplu teribilism (in genul aceluia care l-a impins sa se insoare, prima data, mai mult pentru a-si epata viitorii socri), aici a ajuns insurgenta curata si inca bine contrasa literar. Exista o ironie superioara, de tip ontologic in comportamentul sau: inchis "pentru ca spuneam verde in ochi, de pe tribuna si in scris ceea ce credeam, indiferent de persoane" (50), a sfirsit mai abitir ca la inceput. Creanga, cu nemuritoarea lui zicatoare (pelea rea si rapanoasa…), pulseaza undeva pe aproape, in filigran! Ar fi parut firesc, dupa toate suferintele, sa se replieze; tacerea sau moderatia i-ar fi fost de inteles; dar il regasim, dimpotriva, impenitent, gata sa peroreze. Din sinceritatea oarecum goliardica de la inceput (si este de imaginat aerul cu care isi rostea fatis, in public – sint cuvintele sale! – prin Chisinaul interbelic "indoiala mea in fericirea venita"), in cele din urma s-a distilat diatriba. Gulagul a primit, macar intr-un caz, riguros contrariul a ceea ce scontase. Nici urma de frica sau obedienta, vreau sa zic, in cuprinsul acestor scrisori, nimic prudent, dramaluit cu migala, in functie de tabuurile epocii si iminentele indiscretii, avind mai ales in vedere ca erau trimise tocmai la Bucuresti, in alta tara. Este uimitor sa citesti, intr-un text datind din 1955, fie si sub asa-zisul dezghet hrusciovist, despre "dominatia socialista a cozilor de topor ale comunismului, ce asteapta sa vina… ca si ziua cea de apoi", despre "pircalabii polearnici", "noua protipendada", "ineptia diriguitoare a zilei de azi", despre "Nero, ce se cadea a fi bunicul lui Stalin" si – horribile dictu! – despre Basarabia "stricata de linii negre", hasurata in pipota "asiatului caucazian", "astazi – o colonie cu o turma care behaie ura!". Termeni ca acestia (chiar neadaptati!) azi te pot inculpa, darmite atunci! Te si intrebi cum de au ajuns la destinatie asemenea scrisori?

Cit despre sarjele mustind de sarcasm – umori sulfuroase, bolborosind lugubru in adincuri – acestea par in genere niste incluziuni, artefacte din viitor, rezultate ca dintr-o neverosimila tectonica a timpului. Costenco avea macar etic anvergura unui Soljenitin: "Fiind un cuget refractar religiilor de orice nuanta, ma uit la misticismul realismului socialist, ce face o religie din chelul si mustaciosul alcoolizat in Panopticumul central, cu acelasi ochi lucid, ca la orice alta scamatorie"…

Fie si ca expresii ale unui spirit excedat, dupa ce va fi vazut destui scelerati, acasa ca si in exil (referintele la fostii colegi de breasla sint la fel de caustice), astfel de pasaje nu ramin mai putin semnificative. Ce decurge de aici, dar si din alte fragmente este, am mai spus, caracterul. Costenco a fost in sensul acesta un ins dificil, incomod – ca oricine care nu cunoaste reticenta si nu cultiva decit rar si doar ironic eufemismul. In conditii normale, ar fi fost un teribil pamfletar. Comunistii n-au deportat un poet – intii de toate -, ci o mare constiinta; mare macar prezumptiv. La altitudine, alaturi de samizdat, scrisorile de acest fel ar trebui considerate un alt gen de literatura subversiva. Visez la o antologie a lor: zidul impunator al sistemului se poate lesne darima sub greutatea exponentiala a cite unui amanunt aparent derizoriu, dar angrenind prin reverberatie straturi intregi de istorie: "Pe locurile unde ma gasesc, copaci nu cresc; numai tufe, pamintul se dezgheata numai deasupra pina la jumatate de metru; asa ca dupa moarte, fara cheltuieli, poti fi conservat pina la a doua venire"…

Publicitate și alte recomandări video