Caută 
3 MIN
Cred ca am inteles, in fine, de ce este reportajul un gen de lux. Si de ce a disparut, cel putin in presa din aceasta parte a Prutului. Cum sa descriu, daca mi s-ar cere, urgent, malurile selenare ale Rautului, din apropierea Stefanestilor, unde am fost chiar vinerea trecuta? „Inca se mai vad urmele ghetarilor, uite!", imi spune Maria si prin geamurile spalacite ale „Jiguli"-ului care tocmai coboara in panta se vede un peisaj ireal, uluitor prin monotonia si imobilitatea lui. Marturisesc: n-aveam habar de configuratia asta, nu mi-ar fi trecut niciodata prin cap ca la noi, unde aproape ca nu gasesti loc nepopulat, loc fara case, fara vehicule, loc in care sa nu fie un semn, cit de banal, al civilizatiei, exista peisaje ca acesta, catre care coborim acum cu prudenta si care creste, se supradimensioneaza cu fiece metru. Jos, in valea inca adinca, se zareste un podet, negru ca ebonita, aruncat febril pe cele doua maluri. O apa neagra si ea, impenetrabila, lunecind flegmatic, cu o funesta lentoare in sensul unei albii care s-a afundat enorm (unii versanti ating inaltimi de peste 150 de metri!) de-a lungul a cine stie citor milenii. De jos, cu malurile crescute de-odata hat in tarii, de par ca sprijina cerul ca niste atlanti diformi, impresia si e mai coplesitoare. Nu te costa nimic, ai toate ingredientele la indemina – peisaj si memorie culturala, toata biblioteca SF, mai exact – sa te inchipui intr-un bolid explorind suprafata unei planete necunoscute, ostile chiar, intr-atit e de neobisnuit, de fascinant sa te pomenesti, dupa un drum flancat cind de lanuri – pe care se mai zaresc, in departare, siluete de oameni si masini -, cind de case, adica dupa o cale care a strabatut clipa de clipa, pina nu demult, prin desisul uman, sa te pomenesti uite aici, intr-o lume preistorica, de dinaintea facerii parca, lume din perspectiva careia ti-ar fi cu neputinta sa ghicesti ce va urma, mii de ani pina in clipa de fata.
Nu zabovim: masina urca tiris-grapis, dar tenace si intr-un minut, doua sintem din nou sus, pe malul celalalt. Nu exista nici o linie demarcatoare, vreun semn care sa te prepare: infatisarea se schimba brusc, ca in urma unui clic dat pe un monitor urias. Iarasi cimpuri, case, harabale, oameni. Valea arhaica, fara suflare de om, fara pic de vegetatie, o imensa rana geologica, pe fundul careia Rautul serpuieste ca un firicel de singe imemorial, e colea, la citiva metri in urma. Cum insa nimic, absolut nimic n-o evoca, te intrebi daca ceea ce tocmai ai vazut s-a petrecut aievea.
Citeva minute mai tirziu, la Stefanesti, in arhiplina sala de festivitati a liceului, privind chipurile, ascultind cu luare aminte vorba, catind la gestica, am incercat – in zadar, fireste, pentru ca terenul e mai mult decit nesigur, e pur fief al hazardului, e o adevarata gaura neagra a fabulatoriului – sa gasesc o premisa, una singura, oricit de improbabila, pentru felul de a fi al lumii de acolo – robust si cumpatat, plin de o accentuata migala, parca oficiind un protocol nescris – si rocile milenare din albia sinistrului riu. Un fel de a fi din care, apoi, sa deduc o alta premisa: pentru poezia Mariei Sleahtitchi, universitara de la Balti, nascuta aici, la Stefanesti, si care, pustoaica, va fi coborit, probabil, nu o odata linga apa de smoala, in lumea pietrelor de peste vremi. Caci poezia sa – spre deosebire de cea a Margaretei Curtescu, condrumet la fel uluit ca si mine, am impresia – are un ton la fel de retinut, chiar reprimat, e o poezie de pasionalitati statuare, incremenite in miscare, aidoma rocilor revelate de pamint. Si in valea riului, si in carte dramele s-au repliat undeva, intr-un plan secund; si colo, si ici zgomotul „ostilitatilor" e surdinizat si evocat metonimic, prin semne aparent derizorii si sigur indiferente ochiului grabit.
Dar pentru a descoperi – caci trebuie ca exista, cu siguranta! – puntile dintre geologie si regnul uman, dintre geologie si poezie, pentru a stabili afinitatile dintre caracter si roca si dintre aceasta si metafora, pentru a-i acredita stilului un prototip in conformatia locului, cit timp trebuie sa stea reporterul pe aici, de cite zile are nevoie sa bata imprejurimile, sa cerceteze depresiunile? Veacul l-ar prinde tastind in valea calcaroasa – perfecta confluenta a istoriei cu eternitatea – rezemat de vreo piatra si inseninat de a fi descoperit imponderabilelor un pandant in versantii inexpugnabili din jur…
