Unde ne retragem

Daca nu ar fi paradigmatic, momentul unui recent interviu televizat s-ar pierde in serie. Dar e. Si-atunci trebuie tratat ca atare. Adica in lumina precaritatii sub care se consuma mai toate actele publice. Cu un consistent adaus autohton de vulgaritate.
Mijloacele media se dovedesc a fi generoase gazde ale dejectiilor unei societati iesite, prin miracol, de sub hidosenia totalitara, neinstare inca a se desprinde total de trecut, rasfringind hidosenia in voioasa vulgaritate. Daca presa, prin cele citeva cotidiane de maxima patrundere publica, nu face vizibil in intregime fenomenul, televiziunea, mai ieftina si mai la indemina, se ofera public in toata gaunosenia ei.
Departe gindul, nostalgic, de a-i acorda celeilalte, mizerabila, aservita programatic dictaturii, merite. E doar regretul ca pretul libertatii e atit de scump. Si atit de persistent.
De revenit la momentul negativ emblematic.
Invitatul celui ce se impune, la Realitatea TV, prin invariabila gravitate si incruntare – atuuri, crede el, ale tariei de caracter in evaluarea vinzolitului prezent – este, in una din seri, personajul surprins mereu de cameramani cu mina in buzunar, gata sa scoata fisicul si sa cumpere pe loc ce vrea.
Nimic nou. Intr-o lume romaneasca in care banul – sub fireasca motivatie capitalista – e discretionar.
Numai ca dialogul ce se consuma acum intre cei doi imbraca perfect haina gilcevei de taraba.
Punindu-si in lucru armele din arsenalu-i propriu – cele care i-au si asigurat trimbitatul rating – oachesul teleast incearca sa-l mentina pe dezabuzatul sau interlocutor in termeni cit de cit civilizati. E si motivul pentru care acesta din urma isi iese din fire. Din pepeni. Daca tot e vorba de taraba. Contrariat la culme ca cineva, in ochii lumii, are tupeul sa-i puna la indoiala gesturile discretionare, patronul crampoanelor incepe sa-l tutuiasca pe celalalt, cum acesta n-a mai patit-o pina acum. Ce sa faca brunetul tv? Sa intrerupa emisiunea? Nu e posibil. Si-atunci incearca, intii zimbitor, apoi din ce in ce mai oripilat, sa foloseasca aceeasi arma. De unde incepusera cu: domnule Becali, domnule Turcescu, se tutuiesc acum si s-ar si bate pe burta daca nu i-ar incurca masa cu cele doua bile, alba-neagra.
Mai sa fie! isi zice incruntatul tv, cum de-si permite asta?! Mai sa fie! isi zice patronul mingicarilor, cum isi permite asta?!
Subiectul?
Evident, fotbalul. Cel ce se practica intr-o tara in care patron e insul cu mina in buzunar, gata sa scoata fisicul, iar moderator e incruntatul unui alt patron, nu atit de indeminatic in materie de picioare.
Marul discordiei?
Un mingicar de geniu, pus de patronul fisicurilor antrenor peste o echipa cu stea pe epolet, care nici penalizata international n-ar renunta la numele ei de lagar socialist. Egolatru si recalcitrant, acesta, chiar cu cel ce l-a pus.
La asa subiect – asa dialog.
Multiplicat de altfel zilnic. Demential si dizgratios.
Uritenia lumii.
Unde sa te retragi?
Romanul e rezistent si inventiv. Rezistent, de doua mii de ani, la invazie, fie ea si una totalitara, inventiv, voios inventiv, la gasirea imediata a destinderii. Interna. Internationala.
In ce ma priveste, dupa ce iau, chiar a doua zi dupa dizgratiosul tv, calea codrului, in sensul urcarii vioase la volan si atingerii steiului Ceahlaului in trei ore, imi rezerv – recuperator – doua momente.
Seara, ma pierd printre cei veniti la vernisajul exceptionalei expozitii a lui Traian Mocanu, la Galeria Dana, in Lapusneanu. Ce superioara intimplare! Pinzele fabulosului pictor, satisfacind – prin traditionale solutii tehnice pe cei de scoala veche, iar prin insolite disponibilitati imginare, pe nou veniti – anuleaza, prin incitanta frumusete, vulgaritatea de taraba.
Inaintea Ceahlaului insa, dis-de-dimineata, distinsul profesor Constantin Ciopraga ma primeste in casuta domniei sale de poveste sadoveniana de pe strada Golia. Dind curs dorintei de a-l revedea. Intr-un constant exercitiu, la care ma supun de ani si ani, convertind fascinatia vag inhibanta din anii cind ii eram student in privilegiul de a-l putea vedea pe magistru in clipe imediat relaxate. Imediat, pentru ca atelieru-mi de pictura de pe Armeana e intr-o fericita vecinatate cu odaia in care troneaza mirabila masa de scris a nobilului nonagenar. Telefonul meu gasind imediat dorita audienta.
Cochetind, in ani, cu ideea ca, alegind pictura, sint un "tradator" al filologiei, ma bucur, compensator, de prezenta venerabilului profesor la vernisajele mele. Unele din acestea beneficiind chiar de alocutiunea domniei sale.
Vizita imi prelejuieste clipa unui dar: ii ofer profesorului academician una din usile mele celebre, cea a Casei Sadoveanu, de la Copou, multiplu semnificativa in biobibliografia ilustrei gazde.
Am vazut eu mizerabila emisiune tv?
Nu.