Ungaria cea pragmatica

Scriitorul si istoricul maghiar Paul Lendvai, in excelenta carte „Ungurii" (Humanitas, 2001), spune ca acestia, in urma istoriei lor zbuciumate, au capatat  un profund sentiment al melancoliei, al singuratatii, specific unui popor lasat mereu de izbeliste, singur in fata marilor pericole (Ex: Mohács, 1526), izolat in mijlocul unor popoare cu care nu au niciun fel de inrudire si cu care se inteleg greu din cauza unei limbi pe care n-o intelege nimeni din Europa. Ar rezulta de aici ca pragmatismul nu s-ar numara printre virtutile maghiarilor, popor romantic, visator, lovit de o soarta pe care si-o accepta cu resemnare.

Lasand la o parte multe fapte si evenimente din trecutul mai apropiat sau mai indepartat, ma voi opri doar asupra unei intamplari petrecuta cu 14 zile in urma, care infirma – o data in plus – teza non-pragmatismului ungurilor.  

In 2004, NATO a infiintat la Budapesta – in cadrul Parteneriatului pentru Pace – o scoala pentru militari din fostele republici sovietice care invatau aici limba engleza si alte materii utile pentru colaborarea viitoare a NATO cu aceste tari.

Aici, intr-o noapte, locotenentul azer Ramil Saferov a omorat un ofiter armean, coleg de-al sau, caruia i-a taiat capul cu toporul pe cand acesta dormea. La prima vedere, o crima ca multe altele. In fapt, una cu implicatii grave. Armenia a cerut Ungariei sa-i predea ei criminalul pentru ca victima a fost cetatean al ei. Ungaria a raspuns ca are si ea o justitie capabila sa-l judece, iar SUA i-a sfatuit pe armeni sa aiba incredere in justitia maghiara.

Si, intr-adevar, dupa un proces desfasurat cu tot tipicul, Saferov a fost condamnat la inchisoare pe viata, fara drept de achitare, in 2006. Azerbaidjanul l-a cerut de mai multe ori, promitand ca-l va tine in continuare in puscarie, dar Ungaria, stiind foarte bine potentialul exploziv al unui astfel de gest, a refuzat de fiecare data. Pana la sfarsitul lui august a.c., cand, dintr-o data, s-a razgandit si l-a predat patriei mama. Mama cu adevarat, pentru ca, odata ajuns acolo, Saferov a fost gratiat de presedintele Ilham Aliyev, ridicat la gradul de maior, i s-a dat tot salariul (solda) din urma, iar populatia l-a primit ca pe un erou.

Ce a determinat Ungaria sa faca un asemenea gest?

Zice un expert de la Institutul de Studii Strategice din Moscova: „Ungaria, la ora actuala, este una din cele mai slabe verigi din UE. Indicii de inflatie din Ungaria sunt chiar mai ridicati decat in Grecia. Guvernul maghiar este interesat de obtinerea unui ajutor financiar, iar autoritatile din Azerbaidjan au speculat acest lucru".

Fiind vorba de Moscova, eram inclinat sa ma indoiesc de adevarul celor spuse mai sus, dar doua elemente ma fac sa cred, totusi, ca nu sunt vorbe in vant. Intai, expertul este azer, apoi – lucru esential -, cu putin timp in urma, V. Orbán, premierul Ungariei, a facut o vizita la Baku, unde a purtat discutii mai ales pe teme economico-financiare. Mediile diplomatice si presa vorbeau despre vreo 3 miliarde de euro de care Orbán ar fi adus vorba, sub forma de contracte, imprumuturi etc. si de care Ungaria ar avea neaparata nevoie. Nu stiu cum s-au incheiat discutiile cu banii, dar imediat dupa vizita Saferov a fost extradat. Este greu sa nu faci legatura intre obiectul central al discutiilor Orbán – Aliyev si extradarea criminalului. Si asta in conditiile, repet, in care Orbán stia foarte bine ce riscuri comporta un asemenea gest.

Asadar, Ungaria cea romantica si melancolica s-a aratat deosebit de pragmatica si, de fapt, a castigat fara a risca prea mult; riscurile se afla in Caucaz si pot duce la reizbucnirea unui razboi.

Armenia a reactionat dupa asteptari: a rupt relatiile diplomatice cu Ungaria, Consulatul Ungar de la Erevan este bombardat cu oua si rosii, iar manifestantii striga ca Ungaria si-a vandut onoarea pe bani, ca o prostituata.

Au si ungurii, insa, un atu: ei spun ca nu au stiut ca Saferov va fi gratiat si sarbatorit ca un erou si nimeni nu are dovezi pentru a-i contrazice.

Sa vedem ce se intampla pe adevarata scena a evenimentului, adica in Caucaz. Gratierea lui Saferov a fost apreciata de secretarul executiv al Partidului Noul Azerbaidjan (de guvernamant) ca „o victorie a darzeniei, a curajului si a dreptatii", iar eliberarea lui este primul pas spre eliberarea Nagorno-Karabah (Karabahul de Munte). Suna ca o declaratie de razboi, iar Armenia a luat-o ca atare; presedintele armean a spus, abrupt, ca Armenia este pregatita de razboi si-l va castiga.

Asadar, in Caucaz miroase puternic a praf de pusca, miros care, de fapt, persista acolo de vreo 25 de ani.

Chestiunea canceroasa Nagorno-Karabah, care a nascut o mare ura intre cele doua tari vecine, este inca o mostenire otravita a fostei Uniuni Sovietice. Moscova trasa granitele intre republicile unionale dupa interesele ei, de multe ori dupa principiul „divide et impera". Ca si in cazul Basarabiei, de exemplu. Asa s-a facut ca regiunea Nagorno-Karabah, cu populatie majoritar armeana, a fost inclusa in R.S.S. Azerbaidjan. Armenii nu s-au impacat niciodata cu situatia si in 1988, cand Uniunea Sovietica era pe tobogan, au declansat ostilitatile. Cruzimi si morti cu nemiluita. Dupa colapsul URSS (1991) si declararea independentei celor doua tari, razboiul s-a intetit. Armenia a ocupat regiunea Nagorno-Karabah, dar si vreo 7 districte vecine pe post de cordon sanitar. Armistitiul a fost incheiat in 12 mai 1994, dar inca din 1992 OSCE mijloceste rezolvarea conflictului in cadrul asa-numitului Grup de la Minsk coprezidat de SUA, Franta si Rusia.

Ca si in celelalte conflicte zise inghetate, rezultatele sunt minore; adica rezolvarea propriu-zisa este departe, dar macar nu au fost reluate luptele armate. Acum, insa, in Caucaz, pericolul reizbucnirii razboiului azero-armean este foarte mare. Deja marile puteri se agita. SUA indeamna la calm, iar UE – prin vocile ministrului de Externe si al comisarului pentru politici de vecinatate – si-au exprimat „ingrijorarea" si cer „retinere" din partea ambelor parti.

Sper ca lupta dintre cele doua tari sa se limiteze la cea diplomatica si sa se consume doar in cancelarii. Ambele au arme puternice. Armenia are un puternic lobby in diaspora ei prezenta in toata lumea  – si nu de azi, de ieri -, iar azerii au bani si influenta economica. Sper, de asemenea, ca marile puteri sa puna piciorul in prag pentru ca nu ar fi in profitul niciuneia dintre ele un razboi in Caucaz. Si se stie, de secole multe, cat de sangeroase au fost razboaiele in zona.

Deocamdata, a castigat doar Ungaria. Sigur ca Orbán nu s-a intors la Budapesta cu niste sacose pline cu euro (sau dolari), dar daca a adus niste contracte sau a obtinut niste imprumuturi de vreo 3 miliarde de euro, asa cum se vorbeste, atunci Ungaria este in castig, iar ciorovaiala lui Orbán cu FMI-ul, BEI, BERD etc. poate avea in spate acest succes.

Iar ouale si rosiile sparte de peretii Consulatului Maghiar de la Erevan se matura in cateva zile, se strang cu farasul si se arunca. Si un pretext pentru reluarea relatiilor diplomatice se poate gasi oricand.