Vena pulsatila

Domnul Onoriu era cunoscut in institutia (de stat) in care lucra si printre vecinii de la bloc drept „piinea lui Dumnezeu". Bonom innascut, el avea o vorba buna sau o glumita inocenta pentru fiecare in parte, de-a lungul unei zile, asa incit comunitatea il simpatiza cu fervoare fatisa. Intr-o buna zi, insa, ceva neobisnuit se intimpla. Aflat in birou la doamna Angelica Pilon, contabila-sefa a institutiei, domnului Onoriu a inceput sa-i zvicneasca brusc o vena de la timpla stinga. Motivul trebuie cautat in schimbul de replici anterior dintre cei doi protagonisti. Angelica, o femeie destul de apriga de felul ei (aici, poate, si functia jucase un oarece rol!), nu prea avusese timp de amabilitatile eroului nostru si fiind, se pare, cu capsa pusa, il cam trimisese la plimbare chiar de la primele lui cuvinte. Domnul Onoriu cerea aprobarea transportului pe ordinul de deplasare (in interes de serviciu), insotindu-si demersul, ca de obicei, cu o sumedenie de bancuri si surisuri ghiduse. Contabila-sefa – cu o incruntatura aparent cronica pe chip – il privi complet insensibila. Pentru prima oara, jocul scenic, plin de curtoazie, al barbatului era frectie la un picior de lemn, destramindu-se patetic la replicile rastite al doamnei Pilon: „Ia mai scutiti-ma cu solicitarile astea de deplasari! Parca eu nu stiu ca vreti sa va distrati pe banii contribuabilului? Daca directorul aproba cumva, o sa plateasca din buzunarul propriu, pentru ca, pe cereri nesimtite, eu nu-mi pun semnatura!"

Nu stim daca intreaga atitudine ostila a Angelicai declansase mica zbatere venoasa sau numai acest ultim termen – de repudiere agresiva a „naturelului simtitor" ascuns dincolo de zimbetele amabile de pe fata lui Onoriu. Cert este ca, dupa observatia abrupta a doamnei Pilon, barbatului i se declansa „dansul" din frunte si un val de roseata inchisa, discret visinie, ii acoperi, cu violenta, obrajii. Cu un glas cavernos, complet necunoscut alteritatii (daca, prin absurd, cineva l-ar fi imprimat atunci, sa zicem, pe gentilomul postmodern si ar fi derulat apoi inregistrarea familiei si cunoscutilor intimi, precizindu-le ca era vorba despre Onoriu, cu totii i-ar fi ris, increduli, in nas!), el rosti urmatoarele: „Cum indraznesti, nenorocito, sa vorbesti asa cu mine? Otreapa ce esti, mizerabila odioasa, scursura lugubra si javra ofticoasa! Iti string beregata aici in birou pina guiti ca la Ignat, ma-ntelegi?" Nu fusese doar o figura de stil. Domnul Onoriu chiar intinse mina convulsiva catre gitul doamnei Angelica. Aceasta, paralizata, cu ochii dilatati de groaza, nu putu sa schiteze nici un gest. Drept urmare, Onoriu-Piinea-lui-Dumnezeu o apuca de gulerul taiorului si o suci inspre el. Cu privirea injectata, ii mirii, in nas, in aceeasi tonalitate demonica: „De mina mea mori, strigoaico! De mina mea! Auzi? Eu sint Montezuma (ochii i se dadura usor peste cap cind silabisi numele regelui aztec, ca la un orgasm scurt si silentios, n.n.), iar tu un paduche al scirnei (bulbii oculari ii revenira la simetria infricosator-atintita, similara simbolurilor aparatelor de poker mecanic, n.n.)." Dupa aceea, o elibera din strinsoare, isi indrepta nodul cravatei si frizura si, ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat, iesi din birou. Din usa, ii striga femeii impietrite pe scaun, in nota sa prietenoasa, dintotdeauna: „Sarut minusitele! Va multumesc mult! Mai trec eu pe la dumneavoastra."

Doamnei Angelica Pilon i-au fost necesare minute bune pentru a se intoarce la viata. Intocmai ca un om care s-a aflat la un pas de inec, iesi subit din catatonie, tragind, cu suieraturi morbide, aer in piept. Se arunca in sus de pe scaun, zvicnind spasmodic, si incepu sa zbiere din toti rarunchii, aidoma stramosilor ei rurali, nestiuti, cu care se intilnea acum, complet neasteptat, pe singurul palier ramas functional in creierul sau – cel reptilian: „Sariti, uai, fratilor, uai! Ajutoor! Ma omoara nebunu’, uai! Veniti, oamini buni, opriti-l pe dement! Ajutoor, uai!" Colegii navalira in biroul doamnei contabil-sef, incercind, disperati, sa o linisteasca. I-au adus apa si i-au masat miinile reci. Vreo doi barbati au sugerat chiar gestul de a-i face respiratie gura la gura, fiind insa respinsi, cu indignare, de colegele prezente, iar alti citiva se intrebau, ferit, daca nu ar fi mai bine sa sune la 112. In sfirsit, povestea e lunga si noi ne apropiem, in viteza, de punctul terminus al spatiului alocat. Printre sughituri si convulsii, doamna Angelica l-a indicat pe domnul Onoriu drept agresor cu singe rece. Lumea a privit-o stupefiata, gindindu-se, tot mai serios, la apelul telefonic de urgenta. Au venit directorii, s-au adunat membrii consiliului de administratie, au aparut, puzderie, secretarele. A fost adus domnul Onoriu (care i-a provocat o noua criza de catatonie doamnei Pilon). Omul privea nu atit socat, cit stingherit, scena, fiind batut, cu intelegere, pe umar, de catre sefi. Toti se uitau la Angelica stupefiat-neconvins, asa cum, probabil, te uiti la cineva care se straduieste sa te convinga de faptul ca tocmai i-au recoltat probe biologice mai multi omuleti verzi. A sosit si politia, care a recomandat interventia unui psihiatru. Doamnei Pilon i s-au dat, cu forta, mai multe zile de concediu medical, iar, ulterior, pe fondul agravarii isteriei si cu aprobarea neconditionata a familiei, a fost internata intr-o clinica de specialitate, unde, periodic, i se administreaza socuri electrice.

Domnului Onoriu – inutil de precizat – i s-a aprobat deplasarea in interes de serviciu si e perceput cu aceeasi simpatie fanatica de intreaga comunitate. El are, in continuare, o vorba buna ori un zimbet amical pentru fiecare. Trece, zilnic, plin de voiosie pe coridoarele institutiei unde lucreaza si ale blocului unde locuieste, raspunzind jovial la saluturile entuziaste ale poporului. Doar la o privire foarte atenta, cineva ar putea observa ca, discret, undeva la timpla stinga ii pulseaza, in permanenta, o vena …