Viata academica…

La recomandarea unui mai tinar coleg si prieten (fost student), am revazut recent filmul american Wonder Boys Baietii minune (ca in "copiii minune"), avindu-l pe Michael Douglas in rolul principal. Pelicula, regizata de Curtis Hanson in urma cu opt ani, se bazeaza pe un "roman de campus" – si el contemporan – cu succes, inteleg (nu l-am citit), in Statele Unite. Literatura temelor inspirate de lumea universitara e o falie culturala foarte apreciata in spatiul anglofon, astfel incit popularitatea unei asemenea scrieri nu ma surprinde. Ce m-a surprins insa (placut), in cazul de fata, macar din perspectiva oferita de film, a fost impulsul autorului de a merge ceva mai departe de superficialitatea monden-jucaus-hilara a relatiilor academice si de a sonda personalitatile – nu o data complicate – ale indivizilor din spatele lor. Asa putem sa intram in zona intima a protagonistului (interpretat excelent de Douglas), Grady Tripp, profesor de literatura la Universitatea din Pittsburgh. Grady a scris un roman de succes mai demult, dar, aparent, nu a rezistat competitiei acerbe de pe piata publicatiilor. S-a izolat treptat si nu a mai editat nimic semnificativ, consolindu-se cu predarea lectiilor de writing, relatia adultera cu nevasta sefului sau de catedra, Dr. Gaskell, si prizele de "iarba" pe care si le administreaza zilnic. Nu imi propun aici sa intru in detaliile metafizice ale filmului (desi ele nu lipsesc, iar, pe alocuri, sint chiar de calitate) si nici sa fac analiza cinematica. Un aspect mi-a retinut atentia in mod deosebit si, mutatis mutandis, el mi se pare demn de investigatie si in lumea noastra universitara.

La o petrecere (data de insusi Gaskell, sotul inselat), Grady are ocazia sa-l cunoasca mai bine pe James, un student de la cursul sau de literatura – ins straniu, dar, dupa toate semnele, talentat. Cei doi, dezorientati cind de alcool, cind de marijuana, cind de un pittbull sinistru (pe care, de altfel, James il si omoara), cind de o pelerina a lui Marylin Monroe (pe care, nesabuit, tot James o fura), cind de diverse personaje neobisnuite (cu care intra in contact), ajung sa petreaca o noapte si o zi impreuna. Experienta le va schimba amindurora viata, plasindu-i intr-o arie a epifaniilor radicale. James, alienat mitoman si cu usoare tendinte spre sociopatie, va fi descoperit acum de Crabtree (Robert Downey Jr.), editorul excentric al lui Tripp, care decide sa-i publice primul roman, lansindu-l in literatura de elita si scotindu-l din anonimatul morbid. Grady, la rindul sau, are revelatia necesitatii unui alt inceput in viata, invingindu-si inhibitiile si rutina demoralizanta. Se hotaraste abrupt sa o ceara in casatorie pe fosta amanta (sotia lui Gaskell). Ulterior, va deveni tata, responsabilizindu-se si renuntind, natural, la droguri. Tripp reuseste sa-si redescopere astfel apetenta pentru scris (dupa ce, in prealabil, pierde cele citeva sute de pagini deja redactate – din noul roman – intr-un accident stupid, produs pe fondul isteriei din noaptea cu pricina). Aceste reconfigurari de destin au loc, neasteptat, sub impactul relatiei profesor-student, relatie intensificata pe parcursul a citorva ore.

Inainte sa spun ceva despre conotatiile intrigii (pentru noi, romanii), as vrea sa completez tabloul de mai sus cu o intimplare reala, traita de mine acum mai bine de zece ani, in campusul Universitatii din Arizona. Venisem la Catedra de Engleza, intr-o dimineata, mai devreme ca de obicei si sorbeam o cafea cumplit de fierbinte si fara gust, impreuna cu un coleg american, in micul sau birou ticsit cu hirtii si carti. Omul avea office hours (ore de consultatie) pentru studenti. Si le punea matinal pentru a evita cozile la usa lui, ce s-ar fi putut forma la ceasurile amiezii (obisnuia sa dea note mici, astfel incit vizitele studentilor nemultumiti in birou erau destul de frecvente). In sfirsit, la un moment dat, a intrat peste noi un tinar solid, cu rucsac in spate. Student la cursul de literatura americana al profesorului, baiatul fusese descumpanit de E-ul (un fel de 5) pe care il luase la lucrarea semestriala. "V-am citit expunerile si articolele de mi-au sarit capacele, baga-mi-as picioarele!" tipa studentul terifiant (precizez ca traducerile replicilor sint aproximative, datorita faptului ca rubrica mea nu are deocamdata bulina rosie), iar apoi izbi rucsacul de pamint. "Poti sa-ti bagi si notitele, si expunerile, si picioarele direct in fund!" replica infricosator de linistit colegul meu. "Daca nu te duce mintea la nuante, n-am ce sa-ti fac!". "Rahat!" continua tinarul pe acelasi ton datator de fiori teribili. "N-am sa mai iau niciodata vreunul din cursurile tale timpite!" (de observat, pentru neinitiati, ca, in America, studentii isi aleg cursurile pe care vor sa le urmeze!). "Nici n-ai avea cum, pentru ca esti prea prost…". "Canalie!". "Bombalaule!"… Si asa mai departe, intr-un repertoriu lingvistic pe care nu l-am banuit posibil la Universitate, si cu atit mai putin pe un meridian vestic. Cind studentul a parasit (vesel, mi s-a parut) cabinetul, profesorul s-a intors catre mine relaxat, ca si cum nu se petrecuse nimic neobisnuit, si a reluat discutia noastra exact din punctul unde o parasisem. Nu i-am mai zis, desigur, ca, intre timp, inghetasem cafeaua cu raceala miinilor mele.

Sint aici doua reprezentari (extreme, recunosc) ale relatiei profesor-student in Lumea Noua. Ambele reflecta insa o singura realitate, aceea a normalitatii emotionale din interiorul campusurilor americane. Ce vreau sa spun prin aceasta? Ceva foarte simplu. Nici profesorul si nici studentul nu-si pierd umanitatea – cu tot ceea ce ea are bun sau rau – atunci cind, fortati de dinamica sociala, intra in una dintre cele doua ipostaze. Atit studentul, cit si profesorul pot participa – prin naturalete – la constructia personalitatii celuilalt. Relatia lor nu se dezumanizeaza – datorita artificialitatii -, asa cum se intimpla in grilele paranoide ale academismului european. Americanii accepta fara probleme adevarul ca profesorii nu sint zei, iar studentii niste muritori de rind, etern insignifianti. Totodata, ei stiu ca profesorii nu sint retardati sentimental, incorigibil stupizi, iar studentii "istetii" prezentului prin excelenta. Si unii, si ceilalti au virtuti si defecte, excese si functionalitati care – asumate firesc – duc la normalitate si convietuire. Formalismul academic european (si, in speta, est-european) risca sa copleseasca autenticitatea din noi, transformindu-ne in roboti educationali, cu automatisme si rigiditati, pe termen lung, insurmontabile. Chiar si o partida de injuraturi bune (in particular) – as indrazni sa constat – intre un student si un profesor imi suna mai curind a act de decenta si normalitate emotionala decit zimbetul perfid, creionat pe sobrietatea asa-zicind "intelectuala" – dispretuitoare, distanta si, ultimativ, indiferenta, falsa – a maestrilor si discipolilor de pe meleagurile noastre.

Vorbeam deunazi despre toate acestea – pornind de la Wonder Boys – cu mai tinarul meu coleg si prieten (fost student). Am realizat atunci subit ca, dupa ani de colaborare profesionala, cu impartiri de camere pe la conferinte nationale si interminabile discutii despre societate si viata, noi doi ne spunem inca, excesiv de elegant, cu "dumneavoastra"…