Viata ca joc in oglinda

Miercuri, 27 octombrie 2010, Teatrul National din Iasi a fost gazda unui spectacol de teatru-dans complex, excelent: piesa Playground, dupa renumitul balet omonim, din 1979, al coregrafului si dansatorului britanic Kenneth Mac Millan si dupa coregrafia celebrului balerin rus Vaslav Nijinski, Games, pe muzica lui Debussy, din 1913. Regizor-coregraf: Bozsik Yvette. Scenografia: Berzsenyi Krisztina. Muzica: Yonderboi, Philippe Heritier. Din distributie fac parte actorii: Bartha Boroka (asistenta), Szabo Eduard (asistenta – asistent), Barabas Arpad, Mathe Annamaria, Boros Mária, Vajda Gyongyver, Gazdag Erzsebet, Komives Csongor, Kolozsi Borsos Gabor (pacientul).

Spectacolul pus in scena de Teatrul Figura Studio din Gheorgheni, Harghita, si prezentat la Iasi se desfasoara pe trei niveluri, dintre care ultimul nu e decit auxiliar: copii, adulti, papusi – masti. Copiii se joaca de-a adultii, adultii se joaca de-a copiii, numai ca jocurile celor din urma sint mai periculoase. Intensitatea emotiei pe care piesa o construieste gradual si o transmite se modifica in sens ascendent, de la nedumerire difuza in fata existentei la un soi de detasare cinica, pentru a ajunge mai apoi la exasperare vitala, mergind oarecum circular inspre o alta forma de desprindere de real. Oricum, sentimentul pe care spectatorul il are la final este de seninatate implinita, in ciuda cruzimii exprimate, a violentei redate, a revoltei de idei stirnite inspre defaimarea unui mod de a trai deja paradigmatic astazi: clowni fericiti, poze de familie, zimbete largi, confetti, coifulete s.a.m.d. Spectatorul resimte la final seninatate pentru ca spectacolul a fost mai mult decit reusit, a fost magistral armonizat. 9 actori si 1001 personaje, tonuri muzicale de la vals pina la ritmuri maghiare traditionale sau Yonderboy, coregrafia bine executata mi-au dat acea senzatie de orchestratie impecabila.

Poate ca intr-adevar lumea nu-i decit un parc de joaca, de cele mai multe ori nu amenajat, ci in deriva, in care adultii exerseaza  jocuri din copilarie, numai ca acum "tehnica" a mai evoluat. Si daca copiii se joaca de-a adultii, iar adultii de-a copii care se joaca, sa nu incetam vreodata sa credem in seriozitatea jocurilor noastre?!

Al treilea nivel receptat in piesa este cel al mastilor, care iau locul papusilor in viata adultilor. Adultii nu se mai joaca de-a doctorul si asistenta, de-a mama si de-a tata etc.; adultii isi iau in serios rolurile sociale de parinte, medic, asistent, asistenta,  pacient etc. Tocmai aceasta seriozitate e de cele mai multe ori indoielnica, pentru ca se pot intimpla fenomene diverse legate de (ne)potrivirea mastilor, si acest aspect, cred, e ridiculizat in aceasta punere in scena. Ma voi referi, pe rind, la trei fragmente din piesa (Happy Birthday, pacientul cristic si paradisul iluzoriu).

Se poate valorifica din spectacol si exploata aspectul "americanizat" al vietii care ne-a cuprins si pe noi pina la exasperarea unora si autosuficienta altora. Dar ce ne facem cind, intonind "Happy Birthday to you", am uitat chiar numele sarbatoritului? Un dement cu un fierastrau electric, in joaca, bineinteles, despica si distruge tortul, iar invitatii inlemnesc cu coifuletele lor ridicole pe cap cu tot. Desigur, "mama" trece hopul cu un "mmm" grabit intonat in locul numelui cu pricina si, odata terminat "ritualul", isi vede impreuna cu "tatal" de chestiuni mai urgente.

Dintre jocurile cele mai terifiante si oripilante pe care adultii le-ar putea juca am retinut din piesa imaginea cristica: fara nici o (rea) intentie si ca intr-un joc, un pacient repeta suferinta cristica, fiind "rastignit" de podea cu o bormasina.

In vals ametitor, sintem ademeniti intr-un paradis trucat, cu ghirlande verzi à la Tahiti si mere proaspete. Dar dupa ce un cuplu vesel si necunoscut ni le imparte dintr-un cos, tot el ni le ia, stringindu-le la loc. Simbolurile sint la ele acasa in aceasta piesa de mare actualitate prin mesaj si interpretare.

Culoarea favorita este albul atit in costume, cit si in decor, exceptind poate un pantalon negru, o rochie rosie ("mama") si ceva verde ("ma iubeste, nu ma iubeste…"). Faptul ca albul predomina cind vine vorba de costume – mastile (atit fata pictata, cit si mastile aplicate), rochiile, obiectele de decor sint mai toate albe – imi sugereaza o incercare de a reda naivitatea. Violenta si naivitatea nu sint contrastante, ci suferinta cea mai mare o produci celuilalt mai degraba neintentionat. Pentru ca jocurile adultilor, oricite reguli ar avea la nivel tehnic, nu sint (rau) intentionate! Fara indoiala, elementul-cheie al decorului il reprezinta oglinzile. "Ma uit in oglinda si nu stiu cine sint". Copilul se vede adult, adultul se vede copil, imaginile de multe ori apar deformate, suprapuse, incetosate. Realitatea din oglinda nu-i decit realitatea jocului.

Si de ce sa ne straduim atit in acest joc, de vreme ce, oricum, nu exista cale de iesire? "Curata mizeria/ Va fi si mai multa de curatat miine/ Fa paturile, va trebui sa le faci si miine/ Spala vasele, miine vor fi si mai multe de spalat/ Pregateste cina, si totul se maninca oricum (…) Cit de mult mai poti duce? (…) Intins pe patul tau, privind in tavan/ Asteptind ca ceva sa se intimple/ Si gindindu-te incontinuu ca erai menit pentru ceva mai bun (…) Cit de mult mai poti inghiti/ Inainte de a exploda?" (Yonderboy, Before You Snap).