Politica – „spectacol”

Intre atatea asteptari si sperante dupa comunism, cele mai importante in ordinea politicului nu aveau cum sa fie altele decat acelea legate de pluralism. Partidul unic este, in sine, o absurditate, o evidenta impostura, fie ea, istoriceste, rosie sau bruna. Ne-o spun nu numai etimologia si semantica (la confluenta lor: parte), ci si, mai presus de orice, riscul erijarii unui singur "actor" colectiv in stapan absolut (fara replica, fara cofruntare) al intregii "scene", in rest lasandu-li-se "maselor" un rol cat se poate de previzibil: de a aplauda, fireste, "fericite" si "strans unite" in jurul partidului – "centru vital", in frunte cu atat de iubitul "conducator". "Dictatura proletariatului"? O formula, cinic mincinoasa, buna sa dea iluzia puterii la scara milioanelor de anonimi trecuti sub exploatarea statului comunist si, chipurile in numele lor, sub adevarata dictatura, a "nomenklaturii", a liderilor ei. Masinaria propagandei, greoaie, inepta, ajunsa spre final in situatia de a vorbi de una singura, de nimeni crezuta, si mecanismele represiunii (nu numai carcerala) erau fata si reversul aceleiasi realitati false, profund bolnava.

Ca pretutindeni in lume, libertatea nu a adus numai lumina si semne de autentic progres. Cu atat mai putin, adevarul. Ba chiar, din acesta din urma nu au iesit la iveala decat biete franturi, deformate si ele pe circuitele difuzarii. Au aparut specialistii manipularii, expertii dezinformarii si ai diversiunii, toti mult mai la vedere decat pana atunci, televiziunile in stare sa faca din Becali, treptat, un "erou", un idol al multor saraci cu duhul, pana si un rizibil euro-parlamentar. Tot asa cum ni-i aratau pe cei "cumparati" cu valuta lui Ratiu ca sa demonstreze in Piata Universitatii, plina de "elemente legionare" (contracarate, "din fericire", de vigilentii minerii ai lui Cozma). Nici o mirare: totul incepuse strasnic de bine, cu "revolutia in direct", cu brasardele tricolore ale celor din jurul lui Brates (si se stie ca excesul de semn e el insusi Semn: al minciunii, al imposturii). Si nici nu putea continua altfel decat cu "VIP"-uri ca diversii Adi ai manelelor, dar si ai manelismului politic, entertainment gen "Vacanta mare", de o crasa vulgaritate, show-uri si talk-show-uri la fel de "elevate", stiri dominate de violuri, accidente care "spulbera"…, snobism dambovitean (mariajul lui Borcea) si costul etalat cu o labartare pe masura al rochiilor de mireasa de la nuntile tiganesti. Cum sa fie foarte departe de asa ceva "pluralismul" romanesc, "clasa politica", cum le place sa-si spuna, cu care ne-am procopsit?

Ceea ce sare in ochi la multi dintre "abonatii" televiziunilor, mereu invitati in chip de comentatori, inclusiv din partea partidelor din prim-planul vietii noastre politice, este in primul rand o foarte primitiva inaptidudine pentru adevaratul dialog, care are – trebuie sa aiba – o "regula a jocului", sa se intemeieze pe o cultura si o civilizatie a confruntarii punctelor de vedere, si nu pe "competitia" vociferarii in nestire, pe amestecul de glasuri intr-un vacarm general, crezut, te pomenesti, mai "democratic" decat dialogul. Insi colerici, agresivi sau aroganti, ca Ghise sau Sova (si nu sunt singurii) ar trebui, in mod normal, sa fie evitati de redactorii-moderatori, daca incapacitatea lor de a comunica realmente cu "celalalt", inclusiv cu moderatorul, devine atat de evidenta, totul degradandu-se in nervozitate dezlantuita si rostire ce nu se mai asculta decat pe ea insasi (simptom, in fond, patologic), jalnica ciorovaiala difuzata "pe sticla".

Sunt si metehne legate de nivelul lansarii temelor in discutie, de necesara clarificare din start a termenilor esentiali, fara de care se pluteste in gol, devine posibila ocolirea "desteapta" a mizei reale menita confruntarii de atitudini si de perspective ale intelegerii, sacrificate astfel bunului plac al celor in cauza si efectelor cabotine ale acestora in platou. Initiatorul-moderator capabil sa evite zgomotul steril se vede de la primele fraze, introductive, si intrebari, ca si pe parcurs, tocmai in masura in care se previn timpii morti, se intervine prompt cand apare "neintelegerea" simulata, smechera si galimathiasul vorbirii unii peste altii este stapanit si descurajat din scurt, fara ezitari si timorare. Partidele ar trebui, la randul lor, sa stie ca aprecierea favorabila a telespectatorilor unor asemenea dezbateri nu va merge catre "vocalii" (si formatiunile reprezentate de ei) cei mai galagiosi si isterizati, ci, dimpotriva, va fi castigata de inteligenta argumentelor, de claritatea rostirii lor pe un ton civilizat, demne de notiunile de dialog si dezbatere, cu totul altceva decat vreo joasa, triviala bataie cu cuvinte.

Rolul potential al canalelor mediatice in democratie este imens. De ele depind, in mare masura, educarea, cizelarea comportamentului si limbajului tuturor "actorilor" de pe "scena" (si chiar si din culise) vietii politice, inclusiv ale unui public care sa nu fie tratat doar ca o masa de manevra in orizont strict conjunctural si in raport cu subordonari politico-mediatice tintind imbrobodirea electorala, ceea ce duce direct, fara scrupule, catre escamotarea adevarului neconvenabil celor de la nevazutul "tablou de comanda" si la denigrarea grosolana a adversarilor. S-au scris carti despre "statul-spectacol" si metafora trage dupa ea un intreg lant de asocieri: scena, actor, regie si regizor, culise, poate si un soi de mai obscura "dramaturgie". Un rau, daca nu si neaparat necesar, oricum inevitabil. Politica a avut si va avea mereu o dimensiune teatrala, chiar histrionica. Dar "spectacolul", in orice caz, nu ar trebui sa se degradeze pana la sfruntata sarabanda de masti a unei mascarade si nici sa devina tribuna de tafne, interimare sau nu, urmare a carora "spectacolul" prost, masluit, vulgar sa cada in fluieraturile si huiduielile unui public, sa speram, mai exigent.