Fotbalul se schimba

1. Mondialul natiunilor
Fotbalul nu mai poate fi incadrat strict in granite sportive. Este un fenomen global. De masa, tinind cont de audientele incredibile, cu miliarde si miliarde de telespectatori si milioane de oameni atrasi in locuri publice; artistic, daca ne referim la calitatea de exceptie a transmisiilor TV; economic – mai are sens de detaliat? Fotbalul poate fi si un etalon politic. Atit timp cit nationalele vor mai genera emotii de o intensitate debordanta la cintarea imnurilor si coruri de zeci de mii de voci, pornind de pe gazon si continuind cu tribuna, atit timp cit drapelele echipelor si implicit a tarilor vor parea bunurile cele mai pretioase lucruri de pe Pamint (fie si pentru 90 de minute), uniformizarea Europei nu are nici o sansa de a se realiza.
Tragind linie, nu trebuie sa mai mire faptul ca despre finala Italia – Franta s-a spus ca a fost un eveniment ce va fi prins in cartile de istorie iar sintagma cu valoare de slogan lipita pe campioana mondiala a fost „o echipa – o natiune”.
2. Mondialul pe computer
Acest aspect are legatura strinsa cu prima concluzie amintita. Nemaifiind un sport in adevaratul sens al cuvintului, fotbalul a trebuit sa-si schimbe coafura. Spectacolul doar de dragul spectacolului e pe cale de a-si da obstescul sfirsit, pragmatismul fiind la putere. Calculele ori statisticile amanuntite, monitorizarile demne de companii spatiale (va amintiti de lista primita de Lehmann inainte ca argentinienii sa execute penaltiurile de departajare cu Germania?), pregatirea individuala ori colectiva dupa metode pur stiintifice au facut ca hazardul ori sclipirile individuale sa conteze din ce in ce mai putin.
Un alt aspect important este legat de mutarea centrului de greutate al echipelor. In conditiile in care celebrele numere „10” isi pierd tot mai mult virtuozitatea si sint pe cale de a fi inglobate de masa uniforma de pe teren, iar penuria golgeterilor de rasa a fost evidenta, la rampa au iesit inchizatorii, ce, in multe cazuri, au fost prezenti cite 2 in primul „11”. In trecut simpli carausi ai celor care „desenau” cu mingea, mijlocasii centrali ce actioneaza incepind cu zona careului propriu au devenit elementul determinant al echipelor, punctul lor de echilibru. Finalistele si-au tras seva din cuplurile Pirlo – Gattuso respectiv Viéira – Makélélé, la portughezi Maniche l-a eclipsat pe Deco si lista ar putea continua pina si la Ghana, care, fara Essien, a fost prada usoara pentru Brazilia si chiar la „seleçao”, eliminata in meciul in care nu l-a avut in teren pe Emerson. In ceea ce priveste celelalte posturi se remarca faptul ca portarii au, de regula, la dispozitie doar citeva faze in care sa-si demonstreze clasa, orice echipa mare are cel putin un „stabilopod” in zona centrala (ar fi luat Italia titlul fara Cannavaro?) iar fundasii de banda urca alternativ in jumatatea adversa pentru crearea de superioritate.
3. Mondialul antrenorilor
Principiul dominoului functioneaza si la urmatoarea schimbare de directie propusa. Cum granita dintre fotbalul pe computer si cel real s-a subtiat enorm, antrenorii si tactica ori deciziile lor de moment capata un rol si mai determinant. Studiu de caz, Lippi, care a condus la titlul mondial una dintre cele mai putin dotate echipe „azzure” din ultimii ani! In primul rind, tehnicianul si staff-ul sau a reusit sa faca o echipa dintr-un grup macinat de probleme individuale, generate de scandalul din Serie A. Apoi, stiind ca nu are oameni care sa faca diferenta (atacantii nu au clasa predecesorilor, Totti a stat mai mult pe la umbra iar Del Piero trece granita de la fotbalist la simbol), a responsabilizat ofensiv fiecare jucator, lucru care se vede prin lista lunga a marcatorilor. Esential, Lippi a schimbat tactic si a mutat imperial. Cu Germania (cind a realizat o capodopera in bransa) a atacat, avind pe final curajul nebunesc de a juca cu 4 virfuri, cu Franta a inceput la fel, insa, cind a realizat ca e inferior fizic, a revenit in transee, preparind lovitura decisiva. Permanent, a stiut sa forteze in zonele sensibile ale adversarilor si a creat acele ruperi de ritm halucinante, cu raiduri de tip blitz-krieg (sa folosim termeni conformi cu cimpul de lupta!), dupa pase neutre repetate, menite sa adoarma vigilienta adversarilor.
Gattuso si spiritul mioritic
Cind Traian l-a invins pe Decebal, din Roma a venit spre Carpati spiritul latin. Cu dorinta perpetua de bucurie, cu traitul vietii la puls 200, cu gustul dezvoltat pentru mincare si bautura, haine fine, fite si petreceri, cu smecheria, lenea ori „caterinca” lui (cel mai perfect jargon pentru a sugera ceea ce faceau italienii cu Cupa Mondiala inainte de a o primi oficial!), cu vorbaria ori intrigile celebre, si cu gene fotbalistice puternice! Pe drum s-a pierdut insa un lucru esential: „Gattuspiritul” de gladiator, capabil (sau chiar dornic!) sa se lupte pina la moarte. Substitutul a venit (fatalitate!), din cugetarile ciobanului mioritic. Poate de aceea, in timp ce Cannavaro primea laurii pe frunte, capitanul nostru, Chivu, se intorcea, bine-mersi, din vacanta…