Bucuria bluesului

Ochii sai stralucesc, pometii obrajilor se umfla de placere, buzele exprima fragil sentimente nelamurite, nasul se framinta in loc, incapabil sa se smulga din radacini si sa zboare pe deasupra lumii, pina si urechile par a se transforma in aripi si, alaturi de sprincene, salta expresivitatea la un nivel de gingasie viguroasa neatins de nimeni. Vocea lui George "Buddy" Guy a fost considerata salbatica, iar stilul sau taios la chitara de-a dreptul insuportabil.

Si, desi a lucrat alaturi de mari bluesmeni, precum Sonny Boy Williamson, Howlin’ Wolf, Little Walter sau Willie Dixon, existenta si arta sa au ramas cumva in plan secundar. Colaborarea cu Junior Wells, atit de potrivita incit au fost considerati fetele aceleiasi medalii, nu l-a propulsat in fruntea preferintelor, ci doar i-a consolidat reputatia printre cunoscatori.

Dar a venit anul 1991 si discul Damn Right, I’ve Got The Blues a nimerit exact unde trebuia, tocmai cind nu se astepta nimeni. (Titlul se preteaza la un joc de cuvinte: Damn Right, I’ve Got The Bullet!) Bluesul, ca gen cultural, intrase in ceea ce americanii cu mindrie numesc "legacy". Totusi, sa fim obiectivi: cu un an inainte Gary Moore daduse "lovitura" vietii sale – Still Got The Blues! Terenul si urechile ascultatorilor erau pregatite. Anii aceia, ’89-’91, purtau melancolia trecutului si nesiguranta viitorului, fiindca schimbarea era evidenta, iar muzicienii pop-rock-blues se numarau printre cei dintii care o proclamasera – va amintiti Wind of Change al trupei Scorpions…

Viata lui Buddy Guy este un exemplu care atesta rolul si valoarea educatiei primite la virsta optima. Cei sapte ani de-acasa sint recunoscuti de septuagenarul prietenos drept esenta personalitatii sale, pentru ca parintii l-au invatat sa ia partea buna a lucrurilor chiar in vremurile segregarii rasiale, chiar in Sudul cel conservator si chiar in saracia endemica. Om religios, fire deschisa, gata mereu sa "miroasa ceva nou", cum zice ca spunea mama lui, Buddy Guy si-a perfectionat stilul in relatie cu alti artisti. Este parca exemplul perfect al duetelor armonioase, in care ambii instrumentisti se completeaza, nu se dueleaza. De la capodopera lui Muddy Waters, numita Folk Singer, unde are rolul de chitarist secund, la recentele realizari cu Robert Randolph si Derek Trucks, pe discul Skin Deep (2008, Silvertone/Zomba Music), Buddy Guy demonstreaza valabilitatea acelui "let’s work together", imnul unei generatii altruiste.

Proaspat ca sonoritate, dinamica si (ceea ce in termeni de specialitate se cheama) productie, Skin Deep e, intr-un fel, produsul marketingului, cu "duete" chitaristice si vocale deliberat valabile. Ascult si nu ma satur: sigur ca am o slabiciune deosebita pentru blues, insa discul acesta mi-a revigorat fiinta (ei, da, si fiintarea)! Poate trec printr-o perioada confuza, dar ceea ce receptez fix in plexul solar este energia pozitiva pe care Buddy Guy o poarta in el si-o imparte cu toata lumea.

Ar fi aproape inutil sa povestesc despre ce anume cinta. Puteti asculta singuri si sint increzator ca nu veti regreta. Eu am ramas cu o imagine pe retina, din mai vechiul film Can’t Quit the Blues (un omagiu la implinirea celor 70 de ani, in 2006). Era un concert din 2002, la Montreux. La un moment dat, Buddy Guy coboara de pe scena printre spectatori. Se plimba cu chitara chiar si-n holul auditoriului Stravinsky; iar cind microfonul nu-i functioneaza, continua sa cinte fara amplificare, asa cum au facut-o strabunii sai, nu el, la marginea lanului de bumbac, sub o magnolie. Bucuria de-a cinta blues n-are egal!