Sa crezi in Ierusalim mai mult decit crede Ierusalimul in el insusi

"Cum este posibila atita lipsa de omenie la cei ce ne furnizeaza piinea cea de toate zilele?" , se intreaba ulterior ziaristul care scrie un amplu articol defaimator, articol ce ar fi aparut fara stirea conducerii fabricii, daca redactorul-sef si in acelasi timp patronul ziarului n-ar fi stiut ca hirtia tiparirii lui este furnizata de firma aceleiasi persoane care detine si fabrica de piine. Drept pentru care, se gindeste el, ar fi politicos sa-l avertizeze pe batrinul patron asupra continutului editiei de luni (acum fiind vineri), in ideea de a-i oferi un ragaz pentru a veni cu o explicatie, eventual insotita si de scuze. Aceasta este premisa de la care incepe romanul lui Yehoshua, iar misiunea directorului de resurse umane (lasat special fara nume), in calitate de angajator al femeii, este de a descoperi cum a fost posibila o asemenea neglijenta. Ce afla acesta este ca Iulia Ragaiev era rezident temporar, avea diploma de inginer mecanic, dar lucra pe un post de femeie de serviciu. Mai afla ca a fost data afara de seful de tura de noapte pentru ca prezenta ei il tulbura din cale-afara, iar el, barbat casatorit si fara dorinta de a-si strica mariajul, a considerat ca daca n-o mai vede, are s-o uite, insa in acelasi timp n-a putut s-o lase pe drumuri, chiar asa, fara nici un venit, drept pentru care n-a anuntat conducerea, iar salariul ei a continuat sa mearga pina in ziua atentatului, adica vreo citeva luni bune dupa ce fusese pusa pe liber.

Lovitura de teatru vine la final

Teoretic, lucrurile ar fi trebuit sa se opreasca aici. Misterul a fost rezolvat, iar nota explicativa, prin care fabrica isi cerea scuze pentru situatia creata si-si asuma intreaga responsabilitate, inclusiv suportarea cheltuielilor trimiterii cadavrului in tara de bastina, redactata si expediata ziarului. Insa patronul nu e multumit, s-ar fi putut face mai mult. "Cum adica mai mult?" , se arata intrigat directorul de resurse umane. "Nu e suficient ca fabrica si-a asumat vina fara sa fi avut neaparat una? Ca acea lipsa de umanitate de care au fost tendentios acuzati in articolul de ziar nu e decit o neglijenta birocratica? Pina unde vrea sa mearga patronul cu atitudinea asta plina de smerenie si pocainta? " "Pina in pinzele albe", pare sa fie raspunsul patronului care are planuri mari pentru angajatul sau cel mai destoinic.

Prin urmare, ce-ar fi daca el, directorul de resurse umane, ar insoti sicriul pe toata perioada calatoriei lui din Tara Sfinta pina in aceasta fosta republica sovietica, sintem lasati sa intelegem, unde adaposturile antiatomice au devenit o atractie turistica si, implicit, o sursa de venit pentru personalul militar care le administreaza? Ce-ar fi daca ar lua cu el si niste bani drept compensatie pentru adolescentul ramas fara mama, care a insotit-o la Ierusalim, dar mai apoi s-a intors acasa, pentru biata mama a femeii, o batrina bisericoasa si saraca care va ramine pe veci neconsolata si, de ce nu, chiar si pentru fostul sot de care ea a divortat inainte de a pleca in Israel? De fapt, nu ce-ar fi daca. Propunerea patronului nu este o propunere, este un ordin. Un mod de a-si ispasi el insusi o vina si de a-l face si pe director sa-si ispaseasca propria sa vina. Sau, daca vreti, un mod de a-si arata generozitatea, acum la batrinete, cind are prea multi bani pentru citi ani mai are de trait. Drept pentru care, directorul de resurse umane, un barbat divortat, care oricum isi cam neglijeaza fetita adolescenta din cauza serviciului, se vede acum in ipostaza de a-si dezamagi din nou copilul, plecind peste mari si tari, in loc sa mearga cu ea intr-o tabara. Ceea ce nu-nseamna ca vestea plecarii in aceasta noua misiune ii da prea multe frisoane. Dimpotriva.

Intre el si Iulia Ragaiev s-a creat, aproape pe nesimtite, o legatura stranie, care sfideaza barierele religioase, culturale, de virsta, chiar si pe cele dintre viata si moarte. Dupa ce a fost in baraca unde locuia si i-a umblat prin lucruri, alegind el insusi ce va pune deoparte pentru a trimite acasa, simte ca o cunoaste mai bine pe cea despre care toata lumea cu care a interactionat spune ca avea ceva deosebit, o frumusete aparte, tatara, ce sucise mintile sefului de tura, dar nu trecuse neobservata nici de personalul spitalului, nici chiar de barbatul care a imbalsamat-o dupa moarte. "Un inger care doarme", o descrie acesta, iar directorul de resurse umane se simte vinovat, caci el nu-si mai amintea nimic despre ea, desi cu el daduse interviu, iar in dosarul ei aparea scrisul lui de mina, dupa dictarea ei anevoioasa, caci Iulia de-abia daca rupea citeva cuvinte in ebraica, daramite sa le mai si scrie. Apoi, ajuns in tara ei, friguroasa, saraca si inapoiata, este inchis, numai el si sicriul intr-o camera ingusta, iar barbatul incepe sa vorbeasca cu ea, punindu-si miinile pe cosciug. Citeva zile mai tirziu, o viseaza, vie, viseaza cum o imbratiseaza, cum o saruta, aproape ca simte cum fac dragoste. A doua zi, maninca o fiertura dubioasa, face o intoxicatie severa si, suspendat in spatiul acela obscur dintre vis si realitate, se intreaba daca nu cumva este pedepsit pentru faptul de a fi visat ca face dragoste cu o moarta.

Dar nu, aceasta calatorie nu este o pedeapsa si nici o forma de ispasire. Aceasta calatorie, aceasta noua misiune, este eminamente un mod de purificare. La sfirsitul chinurilor intestinale, barbatul are sentimentul ca "trupul si sufletul sau au dat afara nu numai veninul fierturii din piata femeilor, dar si veninul altor otraviri, anterioare, uitate, din anii scolii sau ai serviciului militar". La momentul acesta se afla intr-un bunker antiatomic sovietic, la sute de kilometri distanta de locul unde credea c-o vor ingropa initial. Motivul? Fiul ei adolescent si rebel, intr-un acces de responsabilitate morala, dar poate si ca sa mai amine momentul despartirii de mama lui (chiar daca aceasta se afla moarta, in sicriu) le propune sa calatoreasca tocmai pina in satul unde se afla batrina ei mama, bunica lui, ca sa fie inmormintata acolo. Ii vor insoti nu doar sicriul, dar si ziaristul de la care pornise totul, "vipera" care ii acuzase de lipsa de omenie si care dorise sa faca si el drumul cu avionul, alaturi de director, dar care se dovedeste a nu fi chiar atit de hain cum s-ar fi crezut. Lovitura de teatru vine la sfirsitul romanului si are loc dupa ce calatorii reusesc in cele din urma sa se intilneasca cu mama femeii. Nu vreau sa o dezvalui aici, cert e ca misiunea directorului de resurse umane nu s-a incheiat. Insa spre deosebire de pina acum, urmatoarea misiune si-o incredinteaza el singur.

O ecranizare nici proasta, nici buna

Romanul a fost ecranizat in 2010 in regia lui Eran Riklis. Acolo, fosta republica sovietica devine Romania (desi nu i se spune pe nume), Iulia Ragaiev devine Iulia Petrache, batrinul patron de 87 de ani este transformat intr-o vaduva, nu foarte in virsta, sopronul in care statea rezidenta ajunge un modest apartament, masina blindata cu care grupul se deplaseaza spre satul batrinei se transforma intr-un TAB etc. Luat in ansamblu, filmul nu e prost, dar nici bun nu e. Ce-l strica e jocul unora din actori (adolescentul, de exemplu, este jucat de-un actor strain care trebuie sa-n jure tot timpul – e revoltat! -, dar vorbind o romana aproximativa, efectul nu e cel scontat, unde mai pui ca, desi imbracat saracacios si murdar pe fata, are o coafura foarte… ochioasa), dar mai ales lipsa explicatiei (oferita in roman) legata de motivul pentru care, la final, directorul hotaraste sa indeplineasca rugamintea batrinei, cea pe care m-am gindit sa n-o dezvalui pentru a nu va rapi din placerea descoperirii ei pe cont propriu. Totusi, daca cititi cu atentie, o veti gasi pe undeva pe aici.

A.B. Yehoshua, Misiunea directorului de resurse umane, traducere si note de Any Shilon, colectia "Biblioteca Polirom. Proza XXI", Editura Polirom, 2011